Lumea ca osuar - Doar Hamlet

Adrian Andone aprinde lumânǎrile, una câte una. Un Hamlet cu o rasǎ de cǎlugǎr într-un ungher de catedralǎ? Exerciţiu de concentrare? Paşii de intrare în rol? Nimic din toate astea. E apariţia focului. Va urma ţǎrâna, apoi apa. Adicǎ lumea. Mai exact o margine a ei. Dincolo, întunericul. Aici, la limitǎ, Hamlet. Doar Hamlet. Doar ideea de 'Hamlet'. Prinţul a rǎmas în trecut, gravat pe o panoplie. Umbra lui e aici, pe un petec de pâmânt, o insulǎ plutitoare, legǎnatǎ de valuri atât cât sǎ nu se îndepǎrteze prea mult. La marginea istoriei, un destin de Robinson. Condamnat la un monolog testamentar. Legatarul nevǎzut, Horatio, este un soi de Vineri. Martor şi vestitor.

O voce ce se pierde în pustiu. Poate cǎ Hamlet nu mai e Hamlet, poate cǎ-l vedem deja pe Horatio ce-a şi intrat în rol. Ceva se pierde cu tranzitivitatea. Când durerea pe care-o clamezi nu mai e chiar durerea ta. Apoi nici cei din jurul tǎu nu mai sunt. A rǎmas doar un osuar.
"Cât poate omul sǎ stea în pǎmânt pânǎ sǎ putrezeascǎ, dacǎ n-a intrat deja putrezit?"

Dacă la Ostermeier (în spectacolul Teatrului Schaubühne din Berlin) pǎmântul, frǎmântat de atâta zbucium, impresioneazǎ prin imaginea rǎscolitoare, la tânǎra regizoare Alina Rece avem ipostaza ţǎrânei. Atât de simplu dusǎ de vânt, fǎrǎ consistenţǎ, expresie a deşertǎciunii. Când cade pe scândurǎ e ca sunetul de la o clepsidrǎ implacabilǎ. Un pumn de ţǎrânǎ, memento de începuturi, trimiteri spre egalitarismul ulciorului cu vin al lui Khayam devenit cepul butoiului cu bere shakespeare-ian.

Un drum ce poate fi parcurs şi invers. De la "care-i împǎratul şi care-i soldatul?", oasele goale capǎtǎ personalitate. Ţeasta lui Yorick stǎ acolo unde stǎteau picioarele, pe botinele roşii cu care încânta altǎdatǎ pe cei ajunşi tot oale şi ulcele. Şi care sunt acum extraşi din osuar: regele, regina, Polonius, Ofelia, Rosenkrantz şi Guildenstern. Biete oase atârnate pe o sfoarǎ. Marionete chemate o datǎ în plus spre a ilustra o poveste. Spre a ne ilustra pe noi înşine. Sentimentele transced corporalitatea. Când Adrian Andone îmbrǎţişeazǎ scheletul îmbrǎcat în dantela albǎ a nunţii neîmplinite, se simte magia dragostei. Este cel mai autentic moment din spectacol. Se spovedeşte în braţele ei cǎci, se ştie, iubirea-i duhovnic. Chiar rostirea celebrelor vorbe "a fi sau a nu fi", cu un schelet în braţe, remodeleazǎ propria noastrǎ percepţie.

Jocul actorului se schimbǎ în relaţia cu marionetele. Se distinge acurateţea gesturilor, caracterul ludic al interacţionǎrii,  mişcǎrile se integreazǎ într-un mecanism bine pus la punct. Vocea lui capǎtǎ consistenţǎ când trece la un alt palier, manevrarea unor pǎpuşi. Aşa cum actorii piesei lui Shakespeare sunt iviţi providenţial la Curte, spre a servi la gestionarea actului de justiţie, acum e rândul pǎpuşilor. Scoase din cufǎrul naufragiat şi el pe valurile istoriei, pǎpuşile capǎtǎ viaţǎ prin mânuirea lui Adrian Andone. Este aici o recurenţǎ cu dublu sens, de la cǎderea formei la urcuşul imaginaţiei care valorificǎ aceastǎ formǎ.

Actorul ca un magician, însufleţeşte preţ de o clipǎ fiecare schelet. Când întinde o pânzǎ albǎ peste mijlocul fostului trup, capteazǎ o imagine. Poate ca într-o coridǎ, imaginea se nǎpusteşte dar chipul e puţin trǎitor raportat la dorinţe. Regizoarea Alina Rece obişnuieşte sǎ integreze proiecţia video  spre a putea transmite un mesaj. De altfel chiar la începutul spectacolului vedem înclinarea aproape şǎgalnicǎ a capului nefericitului rege. Undeva în spate, fantomatic şi totuşi teribil de prezent. Poate atins de o aceeaşi nebunie ca a fiului. Una care cere muzicǎ. Şi încǎ o muzicǎ pulsând de viaţǎ de parcǎ însuşi Michael Flatley va nǎvǎli în scenǎ. Oricum, o nebunie la polul opus aceleia ce te cuprinde la finalul Hamlet-ului adus aici de Nekrosius, când tatǎl se îngrozeşte înţelegând spre ce-a putut îndemna.

În spectacolul Alinei Rece rǎmân persistente taman valurile. Ignorate bunǎ parte din timp, ele lucreazǎ. Pânǎ şi tragedia este erodatǎ. Povestea se terminǎ. Osuarul se închide. Gravura lui Hamlet se retrage dincolo, în întuneric. Cuvintele au trecut pe lângǎ noi. Versuri lungi sau vorbe foarte grǎbite, au fost în plan secund. Ceea ce rǎmâne e vizual. Focul, ţǎrâna, apa. Cadrul imensului osuar care suntem. Certitudinea? Privirea lui Andone. O clipǎ s-a oprit asupra mea. Hamlet sau Horatio, nu conteazǎ. Privirea lui avertisment: "Totul e sǎ fii pregǎtit!". Şi m-a atins, pe mine, 'Toma'. Restul e tǎcere. A aceleia dinaintea furtunii. A uneia care sǎ revigoreze trǎirile. Pe scândurǎ şi dincolo de ea.