Théatre des Champs-Elysées rezervase seara zilei de 10 decembrie 2010 pentru un concert al Orchestrei Saito Kinen, ce urma să fie condusă de maestrul Seiji Ozawa şi să o aibă solistă în Concertul nr.3 de Beethoven pe Mitsuko Uchida. Din păcate, dirijorul a trebuit să-şi anuleze apariţia pariziană, dată fiind starea sa precară de sănătate, promiţând însă publicului francez două concerte în primăvara anului 2011. În lipsa lui Ozawa, pianista Mitsuko Uchida a acceptat să susţină un recital solo, în care a prezentat una dintre piesele incluse pe ultimul său disc: Dansurile ligii davidienilor de Robert Schumann, alături de lucrări de Ludwig van Beethoven - Sonata "lunii" op.27 nr.2 - şi Frédéric Chopin - Preludiul op.45 şi Sonata nr.3 op.58.
Indiferent de partitura aleasă, dar evident nu în afara stilului, Mitsuko Uchida m-a câştigat cu persuasiunea sunetului ei: cald, rotund, întotdeauna adecvat gândului muzical, purtător de mesaj, ducând către un climax sau dimpotrivă, către un final. Mitsuko Uchida se joacă adesea cu aşteptările publicului şi surprinde prin varianta aleasă. Artista britanică, de origine japoneză, stăpâneşte claviatura cu o inteligenţă evidentă şi un auto-control care o ajută să depăşească şi momentele dificile (aşa cum s-a întâmplat chiar pe primele note ale Sonatei "lunii", când unei spectatoare din primele rânduri a început să-i sune telefonul mobil, incident continuat pe tot parcursul primei părţi a lucrării de un cor de tuse extrem de deranjant, nu numai pentru restul publicului, ci în primul rând pentru pianistă, sunt convinsă). În ciuda unor momente tehnice ratate, Mitsuko Uchida nu şi-a pierdut ideile şi a conturat totul cu o claritate maximă, demonstrând calităţile pentru care BBC Magazine i-a acordat CD-ului ei, cu ultimele sonate beethoveniene, titlul de "înregistrarea anului 2007".
Mult mai sigură în partiturile romantice ale lui Schumann şi Chopin, Mitsuko Uchida a răspuns cerinţelor tehnice şi expresive, fără a abandona o anume detaşare clasică şi acel sunet impecabil calitativ. Pianistica ei nu "strigă", nu "imploră", nu se "zbate", ci îşi păstrează echilibrul şi o înţelepciune profundă. Într-atât încât te cucereşte, te duce cu ea, te linişteşte şi îţi arată faţa nevăzută a lucrurilor. Şi te invită să o reasculţi cu proxima ocazie.