Cine mai crede în dreams? - Graffiti.drimz

Graffiti-urile au invadat şi periferiile româneşti. Desenele sau cuvintele grafiate acoperă kilometri de gard despărţitor în gări sau în margini de cartiere. Ziduri oarbe expun arta spontană a periferiilor urbane. Deşi urmele sunt peste tot, pe artiştii anonimi nu îi vezi niciodată la lucru. Vorbesc în absenţă, prin imagini colorate, despre refuzul unui sistem, despre visul neclar al recuperării unei fărâme de frumos în atmosfera cenuşie a sărăciei. Dacă vorbim însă despre ei şi despre vieţile lor, intrăm direct în realitatea unei adolescenţe tulburi şi tulburate de confruntarea cu sărăcia, cu proximitatea violenţei, cu abandonul adulţilor, cu descurajarea şi spaima ratării.
        
Visele lor sunt simple: bani pentru traiul zilnic, şcoala de terminat casătepoţicăradracului într-o ţară unde mănânci mai bine dacă culegi acolo căpşuni, decît dacă profesezi aici medicina; într-o ţară unde să răspunzi doar de tine şi de soarta ta, să scapi de taţii şomeri, de mamele alcoolice, de bătrânii senili de întreţinut, utili doar pentru pensia cu care speri să apuci să termini liceul. Toată această umanitate eşuată între blocurile cenuşii, răpusă de disperare şi ură e radiografiată în textul dramatic al Alinei Nelega gaffiti.drimz, pe care îl semnează şi ca autor de spectacol la Teatrul Odeon Bucureşti la sala Studio (premiera a avut loc în 21 octombrie 2010).

www.nonstop.ro, Amalia respiră adânc, gaffiti.drimz sunt file în cronica tranziţiei româneşti a ultimelor două decenii pe care Alina Nelega o scrie cu textele sale dramatice. Cu detaşare, lucid, fără să comenteze, autoarea ne pune în faţa unei realităţi pe care o recunoaştem în jur, dar o cosmetizăm în vieţile noastre civile, refuzând evidenţa urii, a imoralităţii în care trăieşte o societate întreagă. Ce altceva decât disperarea face posibil finalul? Cristina se află la un pas de sinucidere, fratele ei Cipri încasează şase gloanţe de la "nenea Dorin" (reale sau doar cartuşe cu sare?). Ambiguitatea finalului lasă spectatorului posibilitatea opţiunii. Mergi atât de departe cât te îndeamnă disperarea personală. În lumea fără speranţă a personajelor Alinei Nelega cinismul nu încape, de vreme ce spectatorul e cel ce face sau nu pasul spre sinuciderea Cristinei, spre uciderea lui Cipri.

Spectacolul se bucură de prezenţa actorilor Cătălina Mustaţă şi Florin Zamfirescu care dau greutate şi echilibrează scenele, şi apelează inspirat la colaborarea cu studenţii UNATC, clasa Florin Zamfirescu. De aici prospeţimea jocului, firescul şi credibilitatea fiecărui actor, apropiat de vârsta şi trăirile personajelor. Remarcabile sunt şi secvenţele de muzica rap compuse de Horia Butnaru şi Răzvan Alexe şi interpretate live de tinerii actori. Scenografia simplă şi funcţională, formată din panouri mobile, modulează un spaţiu neutru dominat de universul grafic al desenelor Alexandrei Albu, studentă şi ea la Arte Plastice. Inspirate de ductul dinamic al desenelor animate, personajele Alexandrei Albu propun o lume în continuarea scenei, în notă lejer umoristică,  polifonică cu universul graffiti-rap al tinerilor.

Spectator tânăr îţi recunoşti generaţia în entuzasmul şi energia tinerilor actori, în muzica şi limbajul direct al scenei. Adult, îţi promiţi la ieşirea din sală să reflectezi mai atent la diferenţa de o literă dintre idealurile ce despart două generaţii: dreams şi drimz.