Nu cred că Alina Nelega şi-a propus să facă un spectacol pentru puştime - să circumscriem, cu acest cuvînt, vîrsta adolescenţei tîrzii, cu precădere uitată cînd vine vorba despre oferta teatrală şi categoriile de public. Cu atît mai mult, cu cît la Odeon se montează "pentru oameni mari" - sau se întîmpla exclusiv asta înainte de deschiderea noii săli, de la subsol, al cărei program dă semnele căutării noilor spectatori. Dar s-a dovedit că această montare a "teatrului de pe Calea Victoriei" puştimii îi cade surprinzător de bine. Deşi nu încearcă deloc să mîngîie tineretul în sensul blănii.
O poveste - o aproape falsă, aproape tipică "poveste de cartier" sau de mic oraş - în 13 tablouri pe ritmuri adevărate de hip-hop şi break-dance (pe muzica şi în interpretarea actorilor înşişi), Graffiti.drimz aduce pe scenă o mînă de studenţi de la UNATC (11, mai exact), în rolurile a şase tineri ale căror legături sînt mai degrabă accidentale: colegi de şcoală, cu părinţi care se cunosc şi se frecventează, vecini de apartament (Sorin o aude, astfel, pe Fatacarefuge plîngînd noaptea). Există o istorie în aceste relaţii de încărcată vecinătate - piesa e una din categoria "felie de viaţă", oprindu-se asupra unui anume moment, cu grad mare de semnificaţie, din existenţa "personajelor", la care, însă, aceasta nu se rezumă. Un stop-cadru pe traseul evoluţiei de la copilărie la altceva, încadrament marcat şi de alternarea spaţiilor, de interior şi exterior, prin panouri pe rotile, spaţii la fel de bidimensionale ca şi desenele de graffiti. Faptul că se întîmplă ceva cu adevărat grav, cu adevărat definitiv - bunica bolnavă de Alzheimer moare brusc, se lămureşte misterul subtilizării unor droguri, s-ar putea ca cineva să se sinucidă şi altcineva să fie ucis -, nu aruncă în aer această lume, nu sîntem într-o tragedie antică, iar dramaturgul/ regizoarea nu e o natură melodramatică.
Tema/ temele din Graffiti.drimz - hăul generaţional care-i desparte pe copii de propriii părinţi, deruta trecerii de la copilărie la maturitate, dorinţele de emigrare ale liceenilor vremurilor noastre - nu sînt străine nici de scriitura anterioară a Alinei Nelega, nici de "problematica" artistică recentă. Aici, însă, există aproape un suflu cinic; nu există buni şi răi în conflictul intergeneraţional, şi unora, şi altora, şi fiilor, şi taţilor, şi fiicelor, şi mamelor le e foarte, dar foarte frică. Are, în finalul spectacolului, Florin Zamfirescu (un părinte blînd, ciuca bătăilor tuturor) o tiradă de înjurături şi blesteme de un rafinament şi complexitate cu totul neaşteptate, toate gesturile lui, în noul context, la noul şut în fund pe care riscă să-l primească, toate, aşadar, îndreaptă către banala revelaţie a celuilalt în impredictibila dinamică adulţi-tineri.
În versiunea scenică de la Odeonul bucureştean, tinerilor rolurile le sînt atribuite individual, în timp ce Florin Zamfirescu e singurul tată din peisaj, iar Cătălina Mustaţă joacă toate partiturile adulte, bunică demult cu minţile rătăcite/ mamă iresponsabilă şi infantilă/ mamă-văduvă grijulie şi construind mituri. Sigur că e mai "simplu" să lucrezi cu un singur actor pe astfel de personaje episodice, însă abordarea pare mai complexă de atît - e vorba inclusiv despre asemănări şi individualităţi şi despre alternarea privirilor, despre echilibrul fragil între cine, cum se vede.
În rest, se cîntă, se dansează, corul şi intervenţiile de grup pe ritm de hip-hop au o funcţie dramaturgică accentuată şi aproximează moduri alternative de a vedea textul nou în scenă. Dar aş zice că inovaţia formală în montare contează prea puţin aici. Povestea şi vocile ei sînt, în mod sigur, mai importante.
Teatrul Odeon, Bucureşti/Fundaţia Universal Artists Unforgettable
Graffiti.drimz de Alina Nelega
Regia: Alina Nelega
Scenografia: arh. Gabriela Albu
Grafica: Alexandra Albu
Muzica: Horia Butnaru & Răzvan Alexe
Cu: Cătălina Mustaţă, Florin Zamfirescu şi studenţii Răzvan Alexe, Aida Avieriţei, Horia Butnaru, Liviu Chitu, Eduard Haris, Silviu Mircescu, Silvana Negruţiu, Smaranda Pasnicu, Miriam Rizea, Horia Suciu, Sorin Şaguna
