Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (în regia lui Andrei Ujică) reprezintă un eveniment cinematografic remarcabil. Sala Palatului, plină-ochi în majoritate cu tineri, a urmărit perindîndu-se pe peliculă cea mai mare parte a figurilor politice care au făcut istoria ultimilor 45 de ani. Fără să fi auzit vorbindu-se pe undeva, nu pot să nu mă întreb dacă această premieră a fost prilejuită de împlinirea acestei cifre "rotunde" de la începutul ascensiunii lui Nicolae Ceauşescu. Dacă în 2009 a fost comemorată Revoluţia - început al libertăţii, şi poate mai puţin căderea lui Nicolae Ceauşescu - sfîrşit al dictaturii, de ce anul acesta să nu se vorbească despre drumul către putere? Printr-un exerciţiu de istorie contrafactuală, ne putem imagina cum şi-ar fi sărbătorit Ceauşescu cei 35 de ani de "domnie", dacă schimbarea din '89 nu s-ar fi petrecut... Caracterul remarcabil al acestei producţii nu stă, desigur, în intenţie; documentare video sau audio (ca să nu mai vorbim de cele scrise) există cu prisosinţă. Prin urmare, cine se preocupă pentru o perioadă - pe care parţial este posibil să o fi cunoscut nemijlocit (indirect a fost trăită chiar şi de cei născuţi după 1990, prin experienţa familiei) - are la dispoziţie o bogată resursă informativă.
Dar dacă nu intenţia, atunci forma este cea care conferă excelenţă filmului. Ideea de a povesti mărirea şi decăderea lui Ceauşescu, în baza înregistrărilor oficiale (adică a producţiei propagandei, a ceea ce a trecut nu doar de ochiul atent şi anonim al cameramanului, ci şi de grija ulterioară a cenzurii) merită indiscutabil aplaudată. Desigur că prezentul recalibrează acel trecut care se derulează pe pelicula de film prin (banalul, dar indispensabilul) fapt al selecţiei, căci sîntem încredinţaţi că din cele 1000 de ore aflate la dispoziţie s-a folosit într-o primă filtrare abia un sfert, urmînd ca din acest sfert publicul larg să vadă doar trei ore, adică un pic mai puţin de o sutime din volumul total.
Bine ar fi fost ca în broşura cu microbiografiile personajelor din film să fie precizate criteriile de selecţie a peliculelor reprezentative. Felul în care acestea sînt montate face dificil pentru auditori reconstituirea lor. De pildă, dacă un posibil criteriu ar fi fost importanţa evenimentului politic, atunci cum se explică punerea în acelaşi film a relatării despre vizitele preşedinţilor american şi respectiv, francez care veneau pentru prima dată pe tărîm românesc cu ceremonia înmormîntării Alexandrinei Ceauşescu, mama lui Nicolae? Mergînd dincolo de criterii care i-ar putea interesa doar pe spectatorii mai scrupuloşi metodologic sau care investighează istorico-critic mai degrabă decît alegoric, fiecare secvenţă vorbeşte despre o mulţime de alte lucruri. De exemplu, două înmormîntări prezentate cumva în oglindă. Cea dintîi este a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1965, cu care, de altfel, filmul se deschide. Aici totul se petrece în acord cu tipicul ideologic care nu ţine cont de nici o tradiţie. A doua este cea a Alexandrinei Ceauşescu (1977), unde, dimpotrivă, tradiţia inspiră tipicul şi aproape nici o referinţă ideologică. În toată filmarea se vede atît de insistent crucea de la capătul mormîntului, icoana de pe trupul defunctei, iar pentru cîteva secunde bune preotul cădelniţînd, încît din clipă-n clipă te-ai aştepta ca Ceauşescu însuşi să-şi facă cruce. Parcă-i totuşi greu de crezut că filmarea a rămas aşa deoarece cameramanul a avut curaj să filmeze ceea ce politic era inacceptabil sau că la un moment dat s-a făcut pierdută, regimul uitînd să distrugă "corpul delict". Fapt este că secvenţa în discuţie lasă loc unui şir de speculaţii şi întrebări care ori n-au fost puse, ori au fost puse într-un mod insuficient, în istoriografia construită după 1990 în jurul personajului Ceauşescu şi a regimului comunist, în general.
Un alt exemplu este monologul dictatorului despre recolta dintr-o vară a anilor '80. Ceea ce este accesibil intuiţiei chiar şi unuia care nu are cunoştinţe sofisticate despre analiza discursului este că fixarea oratorului exact în centrul camerei de luat vederi îi potenţează derapajul emoţional. Ce concluzii s-ar desprinde? Un subtil gest de disidenţă din partea "omului cu camera"? O atrofiere incredibilă a simţului critic în ce-l priveşte pe Ceauşescu? Sau altceva?
Dincolo de toate acestea, rămîne mărturia une figuri complexe a cărei expediere maniheistă într-o categorie sau alta ar fi probabil nedreaptă. Autentic este valul de entuziasm al mulţimii strînse în faţa clădirii CC-ului pentru a asculta condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele sovietice, după cum tot atît de autentică rămîne şi imaginea unor oameni folosiţi doar ca piese substituibile în complicatul angrenaj al partidului-stat; ficţiunea propagandei despre oamenii care sînt "conectaţi", din toate locurile, la ceremonialul înmormîntării lui Dej nu este ruptă de realitate (e în discuţie aici un tip de realitate în sens dublu: cum îi vede partidul pe oameni şi cum se simţeau şi comportau unii oameni în faţa partidului). Tot atît de autentic rămîne şi amestecul de şiretenie a lui Ceauşescu (păstrarea relaţiilor amiabile cu cele trei lumi reprezintă o performanţă), simplitate care predispune - sub presiunea teribilă a puterii politice - la o continuă decrepitudine şi, concomitent, la o doză candidă de umor. Poate tocmai din acest motiv unii se întreabă pe drept cuvînt dacă nu cumva povestea lui Ceauşescu dublează o poveste despre noi (speculaţie încurajată de chipul nedesluşit de pe afişul filmului)...
În sfîrşit, bănuind că cei mai mulţi dintre spectatori erau tineri născuţi după 1980, n-ar fi stricat probabil un studiu sociologic imediat după încheierea filmului, pentru a vedea cum îl caracterizează pe Nicolae Ceauşescu în lumina propriilor înregistrări? Altfel spus, cu ce imagini au ieşit din Sala Palatului despre această figură politică a istoriei recente? Dar timpul nu este pierdut şi probabil că filmul regizorului Andrei Ujică reprezintă primul pas către proiecte pe aceeaşi linie, dar mai de anvergură.