În 2010, deja ne întrebam dacă şi cât timp vom mai sta pe val. Dar la Cannes încă "surfam" cu două filme în "Un Certain Regard" - Aurora şi Marţi, după Crăciun, plus unul în Competiţia Oficială, în afara competiţiei - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, în vreme ce la Berlinală, Florin Şerban ne readucea cu Eu când vreau să fluier, fluier în Competiţie şi împuşca două premii.
Pentru că se apropie de Noul Cinema Românesc prin modul în care forţează limitele realităţii, l-am rugat pe Andrei Ujică să ne spună unde se situează în raport cu acesta şi unde crede că se plasează Noul Cinema Românesc în istoria filmului mondial.
Andrei Ujică: În mod cert, România şi-a cucerit în deceniul din urmă un loc privilegiat în cinematografia de artă pe plan mondial. Cine-ar fi crezut asta acum 20 de ani... Linia de plecare fiind din multe puncte de vedere asemănătoare celei din Italia după cel de-al doilea război mondial. Există momente istorice în care viaţa se revarsă din matcă, altfel spus realitatea exercită o asemenea presiune (printr-un soi de torent narativ) asupra artelor încât, inevitabil, măcar una dintre acestea îi cedează.
Aşa a apărut neorealismul italian, aşa a apărut, păstrând proporţiile, şi noul val românesc. Pe de o parte, tinerii regizori români n-au fost zdrobiţi de moştenirea unor Tarkovski, Polanski, Forman, Miklos, precum colegii lor cu ascendenţă mai apăsătoare din ţările vecine şi au putut să-şi închipuie că se află într-un dublu an zero. Apoi, prin şansă istorică, ei au putut propune un realism non-ideologic. Ori, se ştie, cel mai bun lucru care i se poate întâmpla artei realiste este să fie pusă în practică într-o perioadă care nu stă sub imperiul ideologicului.
Cam asta ar fi de spus, pe scurt, despre acest fenomen. Aici cred că se află valoarea acestui demers. Altminteri, mi-aş dori ca restul scenei culturale din România să recepteze mai atent şansa de racordare la discursul intelectual universal pe care o oferă cinematografia în aceşti ani. O şansă care ar putea fi din nou ratată, după cum s-a întâmplat şi pe vremea avangardei clasice, acum aproape un secol.
În ce priveşte raportul meu cu noul val românesc, lucrurile stau aşa: zidul care a despărţit atâta timp ficţiunea de non-ficţiune în film a devenit între timp permeabil, astfel încât tentativele noastre "gramatologic" diferite de prospecţie a realităţii se află într-un raport de vase comunicante. E vorba aici de "cele două feţe ale realităţii" în cinema. În timp ce eu pornesc de la fragmente de realitate, pe care încerc să le comprim prin procedee sintactice într-un discurs estetic, reprezentanţii noului val pornesc de la o premiză estetică pe care încearcă să o dilate cu mijloace morfologice până se transformă în fragmente de realitate. Cel puţin în ceea ce am făcut şi unii, şi alţii până acuma.
Cât despre denumirea generică de "Nouvelle Vague", ea mi se pare cât se poate de potrivită. Asta şi întrucât conţine - pentru cei în stare să-l audă -, un avertisment privind caracterul trecător al oricărei astfel de mişcări înnoitoare, în cinema, ca şi în general în artă.
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu
Regie: Andrei Ujică
Prezentat în Selecţia Oficială, în afara competiţiei - Cannes, 2010
Florin Şerban: Deţinuţii m-au făcut să cred că actoria poate vindeca
Eu când vreau să fluier, fluier (http://vreausafluier.ro/), lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban care are la bază piesa de teatru a Andreei Vălean (piesă ce poate fi citită aici, în volumul omonim publicat de Editura LiterNet), e un film direct şi onest care bifează şi problematica socială, concentrându-se însă pe personalitatea unui tânăr care, deşi mai are puţin până la eliberarea din închisoare, face un gest sinucigaş.
Pentru că mama sosită din Italia ameninţă să-l ia cu ea pe fratele mai mic şi pentru că tocmai atunci a cunoscut în penitenciar o fată, eroul se aruncă cu capul înainte şi o ia ostatică, şantajându-şi mama. Povestea are aerul de iremediabil din filme gen Dog Day Afternoon, dar şi prospeţimea unei pelicule care îşi asumă toate riscurile folosirii neprofesioniştilor, mai ales când aceştia sunt chiar deţinuţi - ceea ce face din el mai mult decât un film.
Florin Şerban îşi aminteşte: Au fost multe lucruri care m-au marcat la Eu când vreau să fluier, fluier, foarte multe. Locul acela în care am filmat m-a bântuit mult timp după. La fel oamenii sau unele scene. Totuşi, dacă e să fac un clasament, pe primul loc aş pune întâlnirea cu băieţii din penitenciar şi lucrul cu ei. A fost un fel de infuzie de energie în proiect, care i-a dat noi dimensiuni. Am descoperit nişte adevăruri alături de ei. Printre altele, ei m-au făcut să cred că actoria poate avea şi altă funcţie, că poate vindeca.
E greu de spus în ce moment al producţiei mi-am dat seama că filmul îmi iese... După primele trei-patru zile de filmare mi-am dat seama că descopăr un adevăr şi că sunt pe calea cea bună. Că sunt bucăţi de viaţă în ce am filmat. Totuşi, cred că de-abia după ce am făcut primul montaj mi-am dat seama că filmul se leagă şi că stă în picioare.
Eu când vreau să fluier, fluier
Regie: Florin Şerban
Scenariu: Cătălin Mitulescu, Florin Şerban
Cu: George Piştereanu, Ada Condeescu, Clara Vodă, Mihai Constantin
Ursul de Argint - Marele Premiu al Juriului şi Premiul "Alfred Bauer" - Berlin, 2010
Răzvan Rădulescu: Felicia... arată în mintea mea închis ca o nucă
Felicia e o româncă plecată în urmă cu două decenii în Olanda, unde s-a măritat, a făcut un copil şi a divorţat. Revine în România de două ori pe an. Cu toate astea, pentru părinţi ea nu e plecată "de tot".
Răzvan Rădulescu, unul dintre cei mai buni scenarişti români, calcă sigur în regia de film alături de olandeza Melissa de Raaf şi, printr-o poveste simplă, face radiografia relaţiilor uneori dureroase dintre părinţii de azi şi cei care cântau odinioară "Noi în anul 2000". În spatele aparentei lipse de ritm tensiunea creşte până la o descărcare implorată de bioritmul personajelor, şi de al nostru.
Răzvan Rădulescu: A trecut aproape un an de când nu am revăzut Felicia.... Înainte de asta, în montaj, postproducţie, festivaluri, vizionări, premieră, l-am văzut de zeci de ori cap-coadă. Din acest motiv, Felicia... arată acum, în mintea mea, închis ca o nucă. Am însă amintiri din perioda vizionărilor şi mi-aduc aminte de fiecare gest care mă deranja, de fiecare accent care-mi zgâria urechile şi, în general, de fiecare neîmplinire. Lucrurile de care eram mulţumit atunci îmi plac, în amintire, şi acum.
N-am o viziune de ansamblu a cinema-ului românesc, o dată pentru că distanţa mea nu e suficient de mare (a trecut timp mult, dar nu destul), doi - pentru că nu sunt istoric de film şi trei - pentru că sunt multe filme pe care nu simt nevoia să le văd, doar ştiind de cine au fost făcute, şi atunci nu le văd. De aceea, mi-e greu să ştiu care e locul Feliciei... în ansamblu.
Ştiu doar că este un prim film şi că, în cei cinci ani care au trecut de când am discutat prima oară cu Melissa de Raaf despre Felicia..., interesul nostru pentru cinema s-a reorientat, cum era de aşteptat. Amintirile cele mai intense şi neumbrite de îndoieli le am din perioada montajului şi se leagă de pertinenţa cu care Dana Bunescu a operat tăieturile.
Felicia, înainte de toate (http://www.feliciafilmul.ro/First_of_All_Felicia/-.html)
Regie: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf
Scenariu: Melissa de Raaf, Răzvan Rădulescu
Cu: Ozana Oancea, Ileana Cernat, Vasile Mentzel
Premiul pentru scenariu, interpretare feminină şi Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut, ultimele două acordate Ozanei Oancea - Festivalul Transilvania (TIFF), 2010
Radu Muntean: Acesta e filmul la care m-am simţit cel mai în control
Nu se întâmplă, de fapt, prea multe. Un bărbat are o amantă. Soţia o cunoaşte la un moment dat, fără să ştie cine e. După această întâlnire de gradul trei la care amanta explică cu lacrimile-n gât avantajele aparatului dentar mobil, bărbatul înclină balanţa în favoarea acesteia. Totul se petrece înaintea Crăciunului, cea mai grea perioadă pentru amante & amanţi.
În cel mai rotund film al său de până acum, Radu Muntean execută sigur o incizie pe viu în sentimentele unor oameni prinşi cu garda jos. Nicio secundă în plus (ori în minus) în acest "thriller" în care suspansul nu e dat de cât mai ţine până când soţia află de amantă, cât de apropierea unui catharsis pe care regizorul îl amână cu bună ştiinţă.
Radu Muntean: Lucrul la Marţi, după Crăciun a fost diferit de cel de la Boogie, chiar dacă am lucrat aproape cu aceeaşi echipă. Pentru mine şi pentru actori a fost filmul cel mai greu de până acum, aşa că atmosfera a fost mai puţin relaxată decât a fost la filmările de la Boogie.
Filmul nu a fost complicat în sensul în care Furia sau Hârtia va fi albastră au fost complicate. A fost mai puţină muncă fizică, au fost mai puţine probleme organizatorice, în schimb a fost filmul la care am simţit că fiecare detaliu contează. Lucrul ăsta, la acordul fin, şi concentrarea pe parcursul a două luni şi ceva, cât au durat filmarea şi repetiţiile, au fost pentru mine epuizante. Am simţit la un moment dat că un gest greşit al unui actor sau o nuanţă pot suci filmul într-o direcţie greşită.
Când faci filme despre intimitate la modul onest, nu o poţi face fără să îţi accesezi cumva propria intimitate. Şi lucrul acesta e destul de incomod pentru majoritatea dintre noi. Nu pot face topuri cu filmele mele, dar acesta e filmul la care m-am simţit cel mai în control.
Marţi, după Crăciun
Regie: Radu Muntean
Scenariu: Radu Muntean, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu
Cu: Mimi Brănescu, Mirela Oprişor, Maria Popistaşu
Prezentat în secţiunea "Un Certain Regard" - Cannes, 2010
Viorel Sergovici: Am lucrat zile întregi pentru o singură secvenţă
Aurora are în centru un bărbat din zilele noastre, Viorel, care a divorţat de curând şi care are două fetiţe. Un om obişnuit confruntat, după cum putem bănui, cu o depresie. Cristi Puiu îl urmăreşte în acţiuni banale, prin cadre lungi şi aparent fără sens, unele acumulând o tensiune latentă. Aşa sunt cele când eroul achiziţioneaza o puşcă sau când face exerciţii cu ea prin casă, îndreptând ţeava spre sine.
Regizorul caută să înţeleagă prin instrumentele cinematografului ce ar putea sta în spatele actului criminal. Care e mecanismul? Când începe conştientizarea sau regretul - dacă ele există? Motto-ul din caietul de presă e: "Nu există criminali, doar oameni care ucid", îl aduce şi pe Dostoievski în ecuaţia unei povesti hiper-realiste despre un om obişnuit care ar putea fi oricare dintre noi.
Viorel Sergovici, directorul de imagine al filmului: Aurora mi-a rămas în minte ca un film foarte greu de făcut, aproape titanic. Cristi e un tip foarte sever în primul rând cu sine şi care pretinde acelaşi lucru şi de la echipă. Asta ne-a obligat la concentrare pe toată durata îndelungatei producţii desfăşurate mai întâi în nouă săptămâni, pe urmă în altele patru.
Au fost zile întregi de repetiţii cu actorii, pentru că îi punea să-şi asume spaţiul respectiv, să simtă că fac parte din el. Cristi Puiu mi se pare unul dintre cei mai buni regizori din punctul de vedere al lucrului cu actorii şi cu spaţiul din jurul lor.
Imaginea a mers pe linia documentarist-observaţională a cinemaului direct şi a ciné-vérité-ului, dar totul era pus la punct milimetric. Nimic nu era improvizat. Cristi nu punea actorul să joace ca să-mi spună: "Prinde ce poţi". Rezultatul a fost un cinema direct, însă am lucrat zile întregi pentru o singură secvenţă.
Pentru Cristi a fost cel mai greu pentru că era şi actor. Faptul că după fiecare dublă vroia să vadă ce s-a filmat a adus o anumită lentoare programului, dar ne asumaserăm acest lucru din start.
Au fost mai multe secvenţe "one shot" de filmat, destul de dificile, dar cea mai complexă a fost cea în care Viorel îşi duce fetiţa la vecină şi unde există un joc de planuri. Apar bărbatul vecinei, copiii, fratele, cumnatul - o întreagă familie prin care Viorel şi fetiţa fac un slalom delicat.
Această secvenţă de şapte minute am tras-o în 12 duble, timp de două zile. Ea este una dintre secvenţele mele preferate, la fel cu cea de la magazin, care n-a mai fost atât de complicată. Aceasta îmi place pentru că am făcut un joc de lumini cu lumina stradală (am pus nişte oglinzi de partea cealaltă a străzii) care aduce un fel de aer newyorkez. E o secvenţă un pic ieşită din film.
Înainte de a începe filmarea, Cristi mi-a dat o selecţie de filme cu ţintă clară - mişcarea de cameră - printre care Le voyage du ballon rouge şi Flandres - cel de-al doilea mai mult pentru orizonturile "acoperite", atmosfera specifică din Ţările de Jos.
Dacă nu ar fi fost rolul principal, Cristi ar fi "făcut camera" - după cum singur o spune. Are un simţ aparte pentru mişcarea gândită special pentru acest film. Astfel, compoziţia şi mişcarea de cameră primează, camera face corp comun cu personajul pe care îl urmăreşte sau se detaşează nuanţând foarte subtil spaţiul care îl acaparează.
Deşi restituie un spirit documentarist, filmul a fost lucrat milimetric la toate capitolele: evoluţia personajelor, mizanscena, imagine, mişcare de cameră. Nimic nu e gratuit, nimic nu e "frumos de dragul frumosului". Într-o compoziţie de bază echilibrată, se discută apoi tot timpul despre unghiuri de fugă, traiectorii ale personajelor, tangente sau nontangente, în ideea că următoarea compoziţie sau intrare a personajelor să nu fie previzibilă.
Cristi urăşte coincidenţele în film.
În peisajul filmului românesc, Aurora mi se pare un vârf greu de egalat, iar vizual captează, cred, fără niciun compromis, o lume a compromisurilor.
"Lumea din capul nostru, în care suntem sortiţi să rămânem", cum zice un personaj din film, a alegerilor pe care le avem de făcut, a răspântiilor din viaţă care ne aruncă - vinovaţi sau nevinovaţi - în cele mai ciudate ipostaze: dragoste, disperare, neînţelegere, crimă, autoironie, noncomunicare. E un film greu, cu multe întrebări pe care Cristi ni le ridică la fileu în felul lui unic.
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Cu: Cristi Puiu, Clara Vodă, Luminiţa Gheorghiu, Gelu Colceag, Catrinel Dumitrescu
Prezentat în secţiunea "Un Certain Regard" - Cannes, 2010
Marian Crişan: E interesant când oamenii găsesc în filmul tău sensuri la care nu te gândeai
Morgen (www.morgen.ro) vorbeşte simplu despre graniţe, acasă şi Uniunea Europeană, şi despre cum le văd oamenii obişnuiţi, aproape săraci. Acţiunea filmului se petrece la Salonta, oraş aflat la graniţa cu Ungaria, unde într-o bună zi apare un turc ce doreşte să treacă fraudulos graniţa spre Germania.
Replicile nu sunt multe şi nu sunt, în orice caz, explicative. Nu există suspans, nu stăm cu frica în sân ca la un film cu imigranţi mexicani. De fapt, viaţa de zi cu zi din orăşel tinde să-l cuprindă pe turc asemeni apei calde dintr-un bazin. Filmul are atmosferă (una blândă, de Ardeal) şi umor discret.
Marian Crişan, azi: Mi-e greu să îmi amintesc tot ce s-a spus şi scris despre film, dar am fost plăcut impresionat de primirea pe care a avut-o peste tot. E interesant când oamenii găsesc în filmul tău sensuri la care tu nu te gândeai. Unele pot fi uşor exagerate, dar altele (anumite cadre sau intenţii) pot fi chiar interesante. De obicei, prefer să nu contrazic pe nimeni.
Nu cred că sunt nuanţe din Morgen pe care publicul să nu le fi înţeles. Cred că publicul e foarte inteligent şi atent, şi că prinde chiar mai mult decât spui. De aceea e bine să nu fii prea explicit. Publicul e subapreciat de multe ori. Vorbesc în general, nu mă refer doar la spectatorii români.
Nu mi-am propus să debutez în lungmetraj cu Morgen. CNC-ul a ales, eu doar am depus scenariul... De fapt, când am început Morgen, lucram de multă vreme la alt scenariu. L-am lăsat deoparte pentru că am simţit că trebuie să debutez cu Morgen. Unul dintre motive a fost faptul că acţiunea se petrece în Salonta natală şi puteam filma acolo. Deci filmul s-a născut pe cale naturală.
Cea mai grea scenă din Morgen a fost pentru mine cea de la final, când apărea elicopterul. Era în zori, iar cadrul era foarte lung. Am tras vreo 10 duble în trei zile. N-a fost mult, dar a fost foarte dificil să filmezi în regim şi cu elemente dificil de controlat - elicopter, motocicletă, vânt, apă.
Am fost nu demult cu filmul în Turcia - singura ţară unde publicul a înţeles tot dialogul. Reacţia spectatorilor a fost în oglindă faţă de România. Oamenii au reacţionat la replicile şi gesturile lui Nelu, nu la gesturile lui Behran. Mi-a plăcut că turcii au gustat filmul pentru umorul lui negru şi nu l-au interpretat din unghi social sau politic. Aceasta a fost şi intenţia noastră.
Morgen
Regie: Marian Crişan
Scenariu: Marian Crişan
Cu: Hatházi András, Yilmaz Yalçın, Elvira Rîmbu, Dorin C. Zachei
Premiul Special al Juriului - Locarno, 2010; Premiul de regie, Premiul de interpretare ex-aequo - Andras Hathazi şi Yilmaz Yalcin, Premiul FIPRESCI - Salonic 2010
Bogdan George Apetri: Publicul de afară nu vede Periferic ca o poveste românească
O prostituată care a ispăşit deja o parte a pedepsei e eliberată cu bilet de voie ca să participe la înmormântarea mamei. Scopul ei e însă acela de a-şi lua copilul şi de a fugi cu el din ţară. În cursul unei singure zile împărţite în trei capitole, ea se confruntă cu propriul trecut în aşteptarea unui gest care îi va schimba viitorul.
Inspirat atât de neorealismul românesc cât şi de filmul american, cineastul şcolit la Columbia University debutează în lungmetraj cu un film alert şi lipsit de melodramă despre voinţa de a ne schimba viaţa, dar şi despre neputinţa de a o face când mediul ne trage înapoi.
Bogdan George Apetri: Mi s-a spus aproape peste tot unde am arătat filmul că povestea s-ar fi putut petrece oriunde în lume. Publicul de afară nu vede Periferic (http://periferic.ro/) ca o poveste românească, ca un film strâns legat de realităţile româneşti, ci ca o poveste universală - ceea ce mă bucură foarte mult. Însă nu m-am gândit niciodată că aş putea face filmul în SUA pentru că, atunci când am acceptat oferta de a-l regiza, ştiam deja că îl voi face în România.
Ca o paranteză, după ce am arătat filmul la New York, la "New Directors/New Films", foarte mulţi mi-au spus că s-ar putea face un remake american foarte bun după el. Poate, dar cu alt regizor, pentru că nu mă văd vreodată lucrând la un remake - pentru Periferic sau pentru orice alt film.
Când am făcut filmul, toate deciziile le-am luat gândindu-mă doar la poveste, şi nu la elemente exterioare proiectului în sine. Nu am plănuit ca Periferic să fie un film care să continue sau să extinda linia neorealismului românesc, dar nici unul care să o contrazică, să arate altceva. Nu m-au interesat deloc lucrurile astea. Toate alegerile au fost intrinsece filmului. Am făcut întotdeauna doar ce am crezut că e potrivit pentru povestea pe care o spuneam, fără sa iau în considerare nimic altceva.
Tot procesul de rescriere a scenariului apaţinând iniţial lui Cristian Mungiu şi Ioanei Uricaru a fost destul de complicat şi de îndelungat. Motivele nu au ţinut de considerente calitative cât pur personale. Până la urmă, e normal. Un regizor în adevăratul sens al cuvântului nu execută ideile altora, ci îşi trage proiectul aproape de el însuşi, de ce îl interesează. Deci am adus filmul în zonele care m-au interesat (atât din punct de vedere dramatic, cât mai ales stilistic şi tematic). Asta a implicat în cele din urmă şi schimbarea poveştii.
Nu sunt un regizor ieşit de sub pulpana neorealismului pentru că nu mă influenţează direcţia asta, dar nu mă consider nici regizor american - mai degrabă un regizor român care, din mai multe motive, se întâmplă să trăiască la New York.
Periferic
Regie: Bogdan George Apetri
Scenariu: Tudor Voican, Bogdan George Apetri
Cu: Ana Ularu, Andi Vasluianu, Ioana Flora, Mimi Brănescu, Timotei Duma, Cristian Olescher
Marele Premiul şi Trofeul "Golden Alexander" - Salonic, 2010; Premiul Special al Juriului pentru scenariu şi Premiul FIPRESCI - Varşovia, 2010
Constantin Popescu: Costi Diţă a împrumutat personajului o parte din calmul lui atent
Meritul principal al lungmetrajului de debut al lui Constantin Popescu e faptul că recuperează o perioadă uitată sau neştiută. Bazat pe documente şi mărturii autentice, Portretul luptătorului la tinereţe (http://www.portretulluptatorului.ro/) se ocupă de grupul de rezistenţă anticomunistă armată din Munţii Făgăraş, condus de Ion Gavrilă Ogoranu, şi este primul dintr-un triptic (Aproape linişte) consacrat rezistenţei anticomuniste din munţi.
Portretul luptătorului la tinereţe pare, cu galeria sa de actori tineri (cel puţin cei din rolurile partizanilor), modul prin care o generaţie recunoaşte sacrificiul tinerilor din altă generaţie şi se înclină în faţa lui.
Constantin Popescu: Acest film mi-a adus multe lucruri şi senzaţii frumoase: faptul că e începutul unei poveşti lungi, care cuprinde mai multe filme despre rezistenţa anticomunistă armată din România; lucrul în echipă, încrederea pe care am avut-o unii în alţii; sentimentul că lucram la acelaşi film cu toţii; echipa de actori tineri pe care i-am cunoscut şi faptul că toţi erau dornici să joace; întâlnirea cu Costi Diţă, un actor puternic, cu un suflu aparte, care a reuşit să împrumute personajului o parte din liniştea şi din calmul lui atent; faptul că niciun actor n-avea orgolii la filmare.
Toţi şi-au dorit să joace, s-au sprijinit unul pe celălalt şi lucrul acesta se simte. A fost o bucurie să lucrez cu Cătălin Babliuc şi Ion Bechet, cu Bogdan Dumitrache şi Titi Lupescu, cu Ionuţ Caraş şi Dan Bordeianu şi cu toţi ceilalţi - Alin Mihalache, Radu Iacoban, Paul Ipate -, toţi tinerii din distribuţie. M-am bucurat, de asemenea, şi de reîntâlnirea cu Mihai Constantin, un actor uriaş care îşi dezvoltă personajul cu o putere incredibilă. Sau cu Răzvan Vasilescu, un exemplu de profesionalism.
Portretul luptătorului la tinereţe
Regie: Constantin Popescu
Scenariu: Constantin Popescu
Cu: Constantin Diţă, Alin Mihalache, Cătălin Babliuc, Bogdan Dumitrache
Prezentat în secţiunea "Forum" - Berlin, 2010
În 2010, Constantin Popescu a terminat şi al doilea lungmetraj, Principii de viaţă, care venea pe linia neorealistă şi înfăţişa o zi din viaţa unui cuadragenar din zilele noastre, prins descoperit de un conflict neprevăzut cu băiatul din prima căsătorie. Filmul a avut premiera românească în 2011.
Adrian Sitaru: Colivia e inspirat dintr-o poveste care mi s-a întâmplat mie
Un copil aduce de-afară un porumbel bolnav. Părinţii nu sunt de acord, dar treptat tatăl se îmblânzeşte mai întâi de gura copilului, pe urmă prinzând drag de porumbel. Ca de obicei, mama tranşează cinic şi practic problema.
Folosind o poveste simplă pe care o spune cu naturaleţe, Adrian Sitaru surprinde mecanismele de reglare din sânul unei familii, introducând în ecuaţie şi ideea răului pe care ni-l facem unii altora fără să vrem, cu toată bunăvoinţa.
Azi, Adrian Sitaru îşi aminteşte: Colivia e inspirat dintr-o poveste care mi s-a întâmplat mie în studenţie când am adus acasă o vrabie bolnavă. Toţi prietenii s-au înamorat de ea, mai ales când şi-a revenit şi a început să ciripească, dar au exagerat în hrănirea ei şi după trei zile era mai rău ca înainte, ceea ce m-a făcut s-o duc înapoi.
Mi-am adus aminte de întâmplare după 20 de ani. Ideea e că din ignoranţă şi prostie, vrând să faci bine, poţi să omori. Am tot studiat ce înseamnă animalele pentru oameni, de ce acum aproape orice animal poate fi un animal de companie. Nu, nu am animale acasă. Îmi plac mult, dar e o chestie destul de responsabilă.
Regie: Adrian Sitaru
Scenariu: Adrian Sitaru
Cu: Adrian Titieni, Clara Vodă, Vlad Vodă
Premiul DAAD - Berlinale Shorts 2010
Paul Negoescu: Cu Derby m-a interesat să fac un film într-o unitate compactă de timp şi spaţiu
Un tată aude cum fata sa face sex în camera vecină cu iubitul ei şi dă televizorul mai tare. Pe OTV. La asta se reduce subiectul scurtmetrajului Derby (www.derbythemovie.ro), cu care Paul Negoescu a fost selecţionat a treia oară consecutiv în Berlinale Shorts.
Dacă în alte filme ale sale tânărul regizor îşi lua, pentru siguranţă, un elan mai mare sau concepea structuri mai complicate, el optează aici pentru un timp minim şi o maximă economie de mijloace.
Paul Negoescu povesteşte: Toate scurtmetrajele pe care le-am făcut m-au ajutat să înţeleg (în anumite limite, evident) cum funcţioneaza limbajul cinematografic şi au fost pentru mine şi un antrenament de a vedea ce se înţelege din ce vreau să zic.
În cazul lui Derby m-a interesat să fac un film într-o unitate compactă de timp şi spaţiu, într-o situaţie plauzibilă, dar care să spună mai multe decât în simpla ei aparenţă. Ideea a venit dintr-o discuţie cu o prietenă care îmi povestea cum şi-a dat ea seama că tatăl ei a auzit-o făcând sex cu prietenul ei - ea fiind în dormitor, el în camera de zi: a dat televizorul foarte tare pe OTV.
Derby
Regie: Paul Negoescu
Scenariu: Paul Negoescu
Cu: Bogdan Vodă, Maria Mitu, Nicolas Teodorescu, Clara Vodă
Prezentat în Berlinale Shorts - 2010
Alexandru Mavrodineanu: Lele a vrut să se urce în arca lui Dan Bursuc tocmai când îmi căutam actorul
Prin intermediul poveştii tatălui care încearcă să-şi înscrie fiul la o şcoală de manele, convins că acesta are talent, Alexandru Mavrodineanu redă de fapt ideea fericirii familiale.
Nu ţiganii / socialul sunt miza, nici manelele, ci armonia aproape insesizabilă care îi leagă pe membrii unei familii fericite. O armonie muzicală. Cum spune şi regizorul, "ţiganii nu constituie o temă pentru mine. Am vrut doar să fac un film despre o familie care are o treabă."
Alexandru Mavrodineanu: Muzica în sânge a avut parte în România de un tratament în festivaluri tipic românesc. N-a fost luat la Timişoara sau Iaşi pentru că a fost luat la NexT şi aşa mai departe. Dar e un film care încă îmi place. Producţia a fost în general grea pentru că a trebuit să punem la un loc trei variabile: lucrul cu copiii, ţiganii şi muzica. Plus multe locaţii, personaje şi figuranţi. Am avut doar patru zile de filmare. La un moment dat, copilul adormise prin autobuz de oboseală. Mie mi-a convenit pentru că nu trebuia să cânte prea bine ca să nu se vadă pe ecran că e atât de talentat...
Când faci un scurtmetraj, pe la începutul filmării eşti mai încrâncenat, te relaxezi pe măsură ce avansezi şi, când ţi-ai intrat în mână, gata filmarea!...
Unul dintre cele mai interesante lucruri legate de film a fost descoperirea lui Robert Drumuş (Lele) care, asemenea personajului imaginat de mine, locuia cu ai lui într-o pivniţă şi vroia să devină manelist. Lele a vrut să se urce în arca lui Dan Bursuc tocmai când îmi căutam actorul. Până la urmă, visul lui de manelist a devenit realitate.
Muzica în sânge
Regie: Alexandru Mavrodineanu
Scenariu: Alexandru Mavrodineanu, Cătălin Mitulescu
Cu: Andi Vasluianu, Robert Drumuş, Dorotheea Petre, Dan Bursuc
Selecţionare Clermont-Ferrand 2010; Premiu Special - Cottbus, 2010