Tristeţea unei lumi apuse - L'illusionniste

Cum îl numeşti pe cel care te uimeşte, te contrariază, îţi bucură sufletul de cîte ori îl vezi sau îl auzi? Cum îl numeşti pe acel om din mîna căruia ies lucruri neomeneşti de frumoase? Poate Iluzionistul să fie acesta, ne-ar spune Sylvain Chomet. José Saramago ar flutura şi el două degete pe sus, din spatele clasei, ca să ne atragă atenţia ca un liliac din peşteră  şi ar spune că acesta trebuie să fie  meşteşugar, mai precis artizan. Pe cine să credem?  
 
În Peştera lui Saramago lumea veche, cu tradiţiile ei, cu artizanii ei olari e pe ducă. Îşi trăieşte sfîrşitul în zgomotoasa lume nouă, lumea tehnologizată care pune semne de avarie pe tot ce e perisabil, unicat, lucrat de mîna omenească atît de palidă în raport cu strălucitoarele maşini. Dar miza scriitorului portughez nu este atît  ilustrarea progresului în această variantă maniacală şi oarbă, ci neputinţa meşteşugarilor de a se adapta la noii zori industriali. Artizanul este un artist care lucrează în primul rînd cu sufletul şi din cauza asta produsul în serie nu i se potriveşte. Îi vine ca o haină largă, de căpătat, căreia îi tot suflecă mînecile şi îi trage de poale în jos.
 
Sylvain Chomet a adaptat scenariul lui Jacques Tati la filmul de animaţie L'illusionniste / Iluzionistul, un film care urmăreşte decăderea meseriei de prestidigitator  la sfîrşitul anilor '50. Ca şi la Saramago, te întristează povestea magicianului care îşi abandonează iepurele şi pălăria pentru a pleca pe un drum străin de el. Ne aflăm în Scoţia, într-un sat obscur unde clubul de distracţii e animat de rockeri şi magia nu prezintă mare interes pentru cei prezenţi. Eclipsarea magicianului este dată şi de apariţia electricităţii, a tonomatului la care oamenii se uită ca la un corp ceresc. Doar micuţa Alice, care trebăluieşte în cîrciumă, e fascinată de această formă de punere a basmului în real şi decide să-l urmeze pe cel care face ca dorinţele să i se împlinească.

Este în primul rînd un film despre iubire, despre iubirea omului pentru om şi a iubirii pentru artă. Duioşia, tandreţea, încrederea sînt mijloacele pe care regizorul le foloseşte pentru a acoperi această arie destul de frustrantă a non-dialogului iar peisajele, creionarea  spaţiului de locuit sau de mers au calitatea de a părea o continuare a baghetei magicianului.

Filmul are capacitatea de a crea emoţii prin faptul că vrea să construiască pe o realitate, ştiută de toţi, o proiecţie idealizată a omului într-o societate care nu îl mai înţelege şi nici nu îi mai acordă o şansă pentru a se păstra pe sine ca individualitate. Povestea e înduioşătoare şi merită toată atenţia dar mai rămîne un aspect pe care regizorul pare să-l fi scăpat puţin din mînă: schematizarea scenelor.

Pentru un film de animaţie nu este ceva neobişnuit, dar nivelul la care a lucrat Chomet ar  fi trebuit să-l oblige la fluidizarea paşilor între acţiunile întreprinse de magician şi celelalte mişcări de scenă care par mai degrabă construite pentru a justifica prezenţa personajului principal. Nici fuga lui de Alice nu este motivată în întregime. Ce-ar trebui să facă un prieten sau un tată adoptiv cînd prietena / fiica are o relaţie cu cineva? Să fugă lăsînd un bilet în urmă prin care îi spune că magia nu există? Un fel de "Doamne-ajută, am scăpat"?
 
Concluzia tristă de la sfîrşitul filmului ne-o aduce pe Alice în atenţie, o Alice care se transformă într-o domnişoară mai degrabă modestă, fără pretenţii, şi atunci îţi dai seama că, de fapt, despre ea nu ştii mai nimic decît că inocenţa ei poate să mute munţii. Suficient însă pentru a echilibra balanţa în care magicianul pune nehotărîrea şi tristeţea unei lumi apuse.