Peisajul teatral românesc, destul de monoton, timid în experimente şi limitat în practici regizorale situate în afara convenţiei, găseşte posibile modele în oferta interferenţelor teatrale din festivalul clujean. Ceea ce urmează este o selecţie subiectivă din programul festivalului, urmînd unda portantă a interesului pentru invitaţii din străinătate.
Teatrul de autor
O primă grupă de spectacole păstrează regizorul în centrul creaţiei, în calitatea sa de autor de spectacol. E cazul spectacolelor teatrului-gazdă, care numără pe afişul curent al stagiunii nume de regizori-vedetă ai teatrului internaţional: Matthias Langhoff, cu Măsură pentru măsură de Shakespeare, Andrei Şerban, cu Strigăte şi şoapte după Ingmar Bergman, sau Tompa Gábor, cu Alcoolicii de Visky András ori cu premiera din festival, Leonce şi Lena de Georg Büchner.
În această categorie încadrăm şi spectacolul Ivona principesa Burgundiei de Gombrowicz, spectacol semnat de regizorul clujean Keresztes Atilla la Teatrul Slaski (Katowice, Polonia). O producţie cu o scenografie minimalistă în alb-negru şi costume de inspiraţie barocă, aduse la zi de accentele punk din accesorii şi coafuri. Regizorul propune o lume întoarsă pe dos, Ivona, de o frumuseţe ce sare în ochi, e excepţia în societatea în care urîţenia morală şi decăderea fac regula. Valetul Valentin, glasul mut al conştiinţei, traversează periodic scena în ritmul bătăilor inimii, în timp ce Diavolul Şambelan orchestrează din umbră crima. Calitatea interpretării actoriceşti şi acurateţea spaţiului dau spectatorului porţia de metaforă pe care publicul o aşteaptă venind la teatru.
Un caz aparte al spectacolului de actor e Lumea de dincolo sau statele şi imperiile din Lună după Cyrano de Bergerac, în regia şi interpretarea lui Benjamin Lazare (Théâtre de l'Incredule, Franţa). Sîntem în faţa unei aparente reconstituiri a teatrului de secol XVII, în care actorul declamă cu faţa spre public, iluminat doar de lumînările de la rampă, un text interpretat în franceza veche, pigmentat de umor fin, presărat cu panseuri de o emoţionantă actualitate. Delicateţea, fragilitatea, poezia şi umorul reţinut al spectacolului, punctat de muzica barocă interpretată la instrumente de epocă de muzicienii ansamblului La Rêveuse, ne-au procurat o seară magică, în care graniţa dintre restituirea istorică şi seducţia actorului ce stăpîneşte sala ne-au reamintit de ce iubim teatrul.
Alt celebru autor de spectacol, prezent în festival cu propria companie, e Jozsef Nadj, cu Woyzeck sau schiţa unui vertij după Büchner. Citim aici ecouri kantoriene în tratarea imaginii, în renunţarea la personaj şi la text. Întregul spectacol e un eseu vizual şi de mişcare pe marginea adagiului biblic, Din pămînt sîntem făcuţi şi în pămînt ne vom întoarce. Firul de praf, lutul primordial, e materia din care personajele se luptă să se desprindă. Imaginate ca neterminate sculpturi în lut, personajele lui Nadj poartă amprenta crimei lui Cain, repetă destinul căderii cuplului edenic.
Teatrul postdramatic
Prezenţa la Cluj a celebrului teoretician Patrice Pavis, care a susţinut un atelier dedicat analizei spectacolului scenic şi o conferinţă despre teatrul postdramatic, a oferit auditoriului elementele pentru a descifra estetica acestui teatru.
Fără îndoială un vîrf al festivalului e spectacolul Opereta imaginară, realizat de Valère Novarina la Teatrul Csokonai din Debrecen, Ungaria: un model al deconstrucţiei textului, al trasării coordonatelor spectacolului în afara personajului şi a situaţiei dramatice. Actorii maghiari cîntă cu acelaşi aplomb cu care ies din convenţia personajului, în rostirea unor texte ce trimit la literatura avangardei istorice, dar depăşesc totodată teatrul absurdului şi transmit, prin jocuri de cuvinte şi asocieri de idei, haosul verbalizării, surprind esenţa tragică a fiinţei umane copleşite de excesul comunicării golite de sens. Dacă poţi fi bulversat de avalanşa masei de text debitate de actori, dincolo de înţelegerea raţională, scena transmite spiritul acestei epoci pletorice.
Inspirat de parabola Legendei legii din romanul lui Kafka, Procesul, actul II din trilogia Process_City (Croaţia), creaţie a lui Boris Bakal, provoacă depăşirea propriilor praguri, a clişeelor privind postura pasivă a spectatorului de teatru. Titlul spectacolului, Ex-position, trimite la schimbrea rolului spectatorului, la trecerea lui în postura activă de actant dispus (sau nu) să intre în povestea propusă.
Am ales un număr dintr-o listă. În camera corespunzătoare mă aştepta o actriţă cu care parcurg, legată la ochi, labirintul poveştii istorisite la ureche de glasul ce mă conduce. Trăiesc mici emoţii provocate de experienţa înaintării în întuneric, de glasul blînd sau autoritar al povestitoarei mele pe care o urmez. Un joc de încredere şi identificare cu personajul, cu locul în care mă aflu. Deambularea dirijată aşază în plan secund calitatea textului, ce devine, astfel, doar pretextul degajării emoţiilor induse de performance. Actorii devin ghizi în întuneric, cei ce ajută spectatorul să trecă dincolo de convenţia pasivităţii, să intre în personajul urmat în poveste.
Al treilea tablou al trilogiei, intitulat Process_in_progress, reaşază publicul frontal cu scena şi spune povestea Procesului kafkian în formula teatrului postdramatic: dispariţia personajelor, diseminarea povestirii între cei trei performeri, proiecţia pe ecranul din fundal a imaginilor captate de camerele de luat vederi plasate în scenă. Prin superpoziţia imaginilor, se urmăreşte crearea senzaţiei de confuzie, a labirintului iraţional în care e prins personajul Joseph K. Paradoxal, acesta e însă cel mai distant şi convenţional act al trilogiei.
Cu Mothers, spectacolul din finalul festivalului, ne situăm din nou în postura martorului implicat. Miza stă în participarea empatică la trăirile unor persoane civile, ce ne relatează poveşti de viaţă despre experienţele feminităţii trăite în ţări cu ale căror cultură şi obiceiuri sîntem puţin familiari. Mothers e un performance culinar al Ro Theatre din Olanda, în care prepararea unei cine pentru cei 100 de spectatori, aşezaţi la mese în cortul amenajat ca baracă pentru o serbare populară, e pretextul confesiunii celor opt femei emigrante în Olanda din ţările Africii sau ale Orientului Mijlociu. Amintiri aparent benigne denunţă spre final suferinţa, relaţia constrîngătoare a femeii cu societatea în culturi în care ea e tratată ca un cetăţean de rangul doi. Evocarea decesului mamelor produce un puternic flux emoţional, te face părtaş la experienţa partajării amintirilor şi emoţiilor pe care evocarea le trezeşte în interprete. Muzica şi dansul, atmosfera de sărbătoare ce desparte scenele confesive împiedică alunecarea în patetic şi le ajută pe povestitoare să regăsească tonul detaşat. Totul se încheie cu o masă colectivă, o cină ce trimite la masa de pomenire, dar şi de botez, cea care închide cercul vieţii între naştere şi moarte şi ne împacă cu destinul nostru de muritori.
Am experimentat interferenţa genurilor spectaculare, a întîlnirii culturilor şi a spaţiilor de joc (sălile Teatrului Maghiar, Fabrica de Pensule, curtea Muzeului de Artă, Casa Tranzit) şi, cred, tocmai aceasta e miza Festivalului Interferenţe: să dea spectatorului de teatru repere pentru percepţia fenomenului teatral contemporan, să-i ofere întîlnirea cu spectacole şi creatori ce au extins graniţele teatrului dincolo de limitele convenţiei şi narativităţii, să regăsim împreună, la teatru, plăcerea sărbătorii în comunitate.
Bibliografie: http://www.huntheater.ro/interferences
Descarcă programul detaliat al Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe, 2010 aici.