Primul film văzut la Cannes 2011 este, ca un făcut, taman unul dintre cele pe care mi le doream cel mai mult să le văd, Habemus Papam. Nanni Moretti revine în triplă ipostază de regizor, co-scenarist şi co-protagonist cu un film mai puţin personal decât Caro diario, de exemplu, dar şi ceva mai ataşant decât ultima lui ispravă, Il caimano. În stilu-i caracteristic (strigat, lipsit de subtilitate, over-acted - totul în cel mai bun sens al cuvântului), Moretti îşi expune teoria referitoare la ce se-ntâmplă în sufletul celui care este ales Papă: pre alegere, imploră Cerul să nu fie ales; post alegere, devine brusc maniaco-depresiv şi-l apucă dorul de ducă. Dacă n-ar fi interpreţii - în special Michel Piccoli (noul suveran pontif) şi Jerzy Stuhr ("marketing-coordinator" la Vatican, hahaha), dar cel puţin la fel de adorabil / memorabili sunt şi ceilalţi membri ai clerului, aşa cum este el "anvizajat" de Moretti - filmul ar putea fi foarte uşor acuzat de erezie (şi nu m-ar mira deloc să se fi întâmplat deja): în timp ce credincioşii umplu până la refuz piaţa San Pietro în speranţa că nou-alesul se va arăta pentru a-i binecuvânta (iar dacă-s cu adevărat norocoşi, poate primesc şi-un mic discurs) iar Papa umblă brambura prin oraş şi se crede într-o piesă de Cehov, restul cardinalilor încing partide de cărţi de joc sau, pentru mărirea mizei, un veritabil turneu de volei. Momentele simpatico-amuzante predomină (iar cele triste, oricum puţine, sunt mascate de sarcasm şi / sau ironie) şi, în principiu, Habemus Papam e un feelgood movie. Din păcate, Moretti se concentrează atât de tare pe partea de "feelgood" încât uită şi de coerenţă şi de (eventualul) mesaj - iar cele două fire narative, Papa fugar şi clerul în aşteptare, se contopesc numai la nivelul ideii, din inerenţă, dar nicio clipă nu lasă senzaţia unui tot unitar.
Nu acelaşi lucru se-ntâmplă în cel de-al doilea film al zilei, We Need to Talk about Kevin (la fel de apt ar fi fost un titlu de tipul Elephant 2, dat fiind că implică un adolescent pus pe redus numărul de colegi de şcoală), cu care Lynne Ramsay se întoarce pe croazetă la 8 ani distanţă de la Movern Callar. Ecranizare a unui roman epistolar de Lionel Shriver, We Need... este, la fel ca Habemus Papam, un film cu două fire narative doar că, de această dată, naraţiunea nu e împărţită între personaje ci între planuri temporale: în prezent, Eva (Tilda Swinton, într-un tur de forţă ce i-ar putea asigura premiul de interpretare feminină), o femeie singură, trecută şi veşnic obosită încearcă să-şi câştige existenţa într-o agenţie de turism şi să evite palmele pe care le încasează ori de cîte ori se întâlneşte, prin oraş, cu diverşi localnici; în trecutul prezentat fracturat şi non-linear, Eva (fotograf şi scriitor de succes) decide împreună cu soţul ei (John C. Reilly - într-unul dintre puţinele sale roluri straight) să renunţe la carieră pentru a se dedica rodului iubirii lor. Foarte repede, însă, atât de dorita odraslă se dovedeşte a fi un veritabil diavol (pe lângă care Damien pare un îngeraş) ce-şi dedică întreaga existenţă oropsirii mamei sale. Specialistă în relaţiile adulţi-copii şi, mai ales, în psihologia celor din urmă (după cum demonstra, cu maximum de efect, şi în filmul ei de debut, Ratcatcher), Lynne Ramsey evită judecăţile de tip alb / negru şi propune o teorie chiar şi mai deranjantă decât cea a relativ banalului "rău înnăscut" - complexul Oedipian într-o formă pe cât de subtil expusă, pe atât de extremă. De asemenea, regizoarea are curajul să pună în gura şi-n faptele protagonistei sale vorbe şi gesturi pe care, cel mai adesea, femeile (mamele) evită să le spună sau să le facă: sentimentele materne, care pot fi înşelătoare şi mai puţin puternice decât egoismul inerent unei existenţe umane puse sub semnul competiţiei; relaţia mamă-copil pe deopotrivă unică, indestructibilă şi bolnavă; taţii sunt cantitate neglijabilă sau, în cel mai bun caz, masă de manevră ce stabileşte relaţiile de putere în relaţia alături-amintită. În fine, deşi se prezintă sub forma unui thriller inversat cronologic dar cât se poate de cinstit construit (faptele care ca au dus la Eva cea din prezent sunt cât se poate de sumbre - ţi se spune dintr-un prim flash-back - iar twist-ul ce are loc în ultimele 15 minute va fi un şoc doar pentru cei insuficient de atenţi la ceea ce se-ntâmplă pe ecran, sau prea ocupaţi să ţină pasul cu alternanţa prezent / trecut), ceea ce rămâne post-vizionare sunt interpretările. Adică Swinton şi Reilly şi, mai ales, cei trei tineri actori ce-l întrupează pe Kevin şi care reuşesc, deopotrivă, să fie şi angelici şi diabolici confirmând, dacă mai era nevoie, că frumuseţea şi răutatea fac casă (foarte) bună. În rest, vorba lui Andrei, "we (still) need to talk about We Need to Talk about Kevin".
Casă bună face frumuseţea, de altfel, şi cu banii (mai ales dacă sunt dublaţi de o vârstă înaintată şi dacă posesorii ambelor atribute sunt bărbaţi). După cum spune şi titlul, Sleeping Beauty ("frumoasa adormită", în traducere mot-à-mot) reprezintă un soi de interpretare post-modernă a basmului fraţilor Grimm, cu amendamentul că între frumoasa cu pricina şi zâna cea rea există o înţelegere mutual-avantajoasă, prinţul însărcinat cu deşteptarea e trecut binişor de 80 de ani şi sărutul inocent e ultimul lucru pe care-l are în minte. Filmul debutantei Julia Leigh (promovată de Jane Campion) pleacă de la o premisă extrem de ambiţioasă (cei bogaţi îşi permit orice, unde "orice" semnifică cele mai ciudate fantezii, cum ar fi să fii servit cu caviar şi fois gras de nişte domnişoare goale dar cu maniere de majordomi victorieni) dar din dorinţa de a rupe gura târgului, înghesuie în cele 100 de minute o grămadă de subploturi (protagonista câştigă bani oferindu-se drept cobai studenţilor de la medicină, e picoliţă şi damă de companie de ocazie, are o mamă nebună şi un amic bolnav în stadiu terminal) care transformă întregul într-o chestie alienantă şi opacă. Splendid din punct de vedere vizual, Sleeping Beauty este, deocamdată, cel mai prost cotat la bursa criticilor şi poate fi rezumat în replica finală din Hainele împăratului. Doar că împăratul e Emily Browning (după cum spunea, post vizionare, amicul nostru Alex Rotaru, 100 de minute de Emily Browning goală ţin loc şi de plot şi de orice) şi nimeni nu se preface, vreo clipă, c-ar vrea să fie îmbrăcat.