Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Trei surori

Cele Trei surori ale lui Radu Afrim


Ziua, martie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorului Radu Afrim îi place (uneori chiar prea mult) să se joace. Ultima lui jucărie, la Teatrul Andrei Mureşanu din Sf. Gheorghe, se numeşte Trei surori, un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, spune Afrim, căruia-i aparţin, pe lîngă regia spectacolului, scenografia şi coloana sonoră. E a doua oară cînd Sfîntu Gheorghe găzduieşte o astfel de revizitare a clasicilor (expresia îi aparţine criticului literar Mircea Martin), după Alge. Bernarda’s House Remix, dublu nominalizată la Gala Premiilor UNITER de anul acesta (pentru cel mai bun regizor – Radu Afrim, şi cel mai bună actriţă - Ioana Gajdo), şi probabil nu va fi ultima.

Trei surori e jucat cu spectactorii pe scenă, nu neapărat din necesităţi experimentale, mai curînd din nevoia unei intimităţi de serbare şcolară, unde părinţi grijulii, dar mîndri de odraslele lor (publicul), urmăresc joaca de-a viaţa a unor copii cu mult simţ ludic (actorii). E o adunare un pic luată, strînsă la masa familiei Prozorov şi izolată de-un gard de mărăcini (undeva între sîrmă ghimpată şi capcana livezii de vişini), de un erotism exacerbat şi cu frustrări pe măsură, la Maşa (Inna Andriucă) şi Verşinin (Florin Vidamski), Olga (Mona Codreanu) şi Irina (Fatma Mohamed, care a făcut şi coregrafia), şi prea puţin la Tuzenbach (Romulus Chiciuc) şi Solionîi (Tiberiu Tudoran), al căror duel e o ceartă de copii, cu bobîrnace, împunsături şi tras de bretele. De altfel, cu excepţia parţială a lui Verşinin şi a lui Cebutîkin, bărbaţii din spectacolul lui Afrim (şi nu numai din Trei surori) sunt dominaţi de femei, toate cu un puternic apetit sexual.

Personajul-totem e Anfisa (cuceritoarea Elena Popa), în relaţie geriatric-pasională cu Cebutîkin (David Kozma, şi el delicios), cuplu construit pe coordonate asemănătoare (bunica Maria Josefa şi bunicul care-o cheamă la fîntînă) în Alge. Un al doilea leitmotiv este samovarul, pe rînd urnă funerară pentru Ferapont (dispariţia lui e una din mărcile rupturii temporale de lumea lui Cehov pe care şi-o asumă Afrim) în obsedantele căutări ale Anfisei (Ivan, nu l-ai văzut pe tătuc al meu Ferapont?), cadou al doctorului pentru Irina, recipient propriu-zis de ceai, urinal. Unul din cîntece, orchestrate de preferinţă de Anfisa, vorbeşte despre cuvintele rostite în ritm de samovar, şi acesta e ritmul, între comedie dezlănţuită şi nostalgie apăsătoare, al întregului spectacol.

Afrim e un cititor de vocaţie (cum, în alt fel, era Vlad Mugur), capabil să exploateze pînă la ultimele consecinţe latenţele textului – de unde, în Trei surori, o scoate pe mereu pomenita şi veşnic absenta doamnă Verşinin (Camelia Paraschiv), apariţie, serafică şi cu ştreangul de gît, din categoria metaforelor pe care Afrim le corporalizează şi recodifică programatic, cum e, de altfel, şi emascularea lui Andrei (Daniel Rizea), purtător al vălului de mireasă în locul Nataşei (Valentina Cazacu).

Zburdalnica imaginaţie a regizorului scapă uneori de una singură, ţesând partituri mai mult sau mai puţin paralele (proiecţia în viitor din Verşinin Show, spre exemplu), migrînd cîteodată dintr-un spectacol în altul, precum scena urinării (Nataşa foloseşte samovarul Anfisei drept oală de noapte, iar Cebutîkin are nefericita ocazie de a degusta noul conţinut al respectivului samovar), importată, cel mai recent, din Îngerul electric.

Radu Afrim glumea înainte de premieră: Poate mi-a ieşit ceva clasic şi nu-mi dau seama. Într-un mod pervers, chiar aşa s-a-ntîmplat - spectacolul de la Sfîntu Gheorghe e un puzzle recompus pe cele două dimensiuni fundamentale ale chiar textului cehovian – izolarea, claustrarea care alienează şi presiunea ineluctabilă a timpului ce sufocă o lume întoarsă asupra ei înseşi. Timpul şi amintirea sunt o obsesie: borcanele cu fotografii de pe vremea Moscovei, ceasul pe care se porneşte să-l mănînce doctorul de cum s-a ridicat cortina şi ceasul lui Prozorov de la sfîrşit, efortul Irinei de a nu uita italiana (la luna, la memoria, la dimenticanza, la naiba, la Moscova!), şi mai ales dublarea, în debutul şi finalul spectacolului, a fraţilor Prozorov, la vîrsta copilăriei şi cea a maturităţii (strategie constantă în montările altui vizitator al clasicilor, regizorul ucrainean Andryi Zholdak), într-un vals al melancoliei şi al recuperării timpului fericirii cosmice.

Poate nu tocmai rotund, cu scăpări pe cîmpiile gratuitului, Trei surori în versiunea Radu Afrim e un spectacol în toate sensurile termenului şi, poate mai ales, o mostră de speculaţie regizorală.



 Toate articolele despre Trei surori


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Trei surori la Sfântu Gheorghe, Mihaela Michailov
 Spectacolul unei generaţii / Trei surori la Sfîntu Gheorghe, Ion Parhon


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer