Cele Trei surori ale lui Radu Afrim

Regizorului Radu Afrim îi place (uneori chiar prea mult) să se joace. Ultima lui jucărie, la Teatrul Andrei Mureșanu din Sf. Gheorghe, se numește Trei surori, un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, spune Afrim, căruia-i aparțin, pe lîngă regia spectacolului, scenografia și coloana sonoră. E a doua oară cînd Sfîntu Gheorghe găzduiește o astfel de revizitare a clasicilor (expresia îi aparține criticului literar Mircea Martin), după Alge. Bernarda's House Remix, dublu nominalizată la Gala Premiilor UNITER 2003 (pentru cel mai bun regizor - Radu Afrim, și cel mai bună actriță - Ioana Gajdo), și probabil nu va fi ultima.

Trei surori e jucat cu spectactorii pe scenă, nu neapărat din necesități experimentale, mai curînd din nevoia unei intimități de serbare școlară, unde părinți grijulii, dar mîndri de odraslele lor (publicul), urmăresc joaca de-a viața a unor copii cu mult simț ludic (actorii). E o adunare un pic luată, strînsă la masa familiei Prozorov și izolată de-un gard de mărăcini (undeva între sîrmă ghimpată și capcana livezii de vișini), de un erotism exacerbat și cu frustrări pe măsură, la Mașa (Inna Andriucă) și Verșinin (Florin Vidamski), Olga (Mona Codreanu) și Irina (Fatma Mohamed, care a făcut și coregrafia), și prea puțin la Tuzenbach (Romulus Chiciuc) și Solionîi (Tiberiu Tudoran), al căror duel e o ceartă de copii, cu bobîrnace, împunsături și tras de bretele. De altfel, cu excepția parțială a lui Verșinin și a lui Cebutîkin, bărbații din spectacolul lui Afrim (și nu numai din Trei surori) sunt dominați de femei, toate cu un puternic apetit sexual.

Personajul-totem e Anfisa (cuceritoarea Elena Popa), în relație geriatric-pasională cu Cebutîkin (David Kozma, și el delicios), cuplu construit pe coordonate asemănătoare (bunica Maria Josefa și bunicul care-o cheamă la fîntînă) în Alge. Un al doilea laitmotiv este samovarul, pe rînd urnă funerară pentru Ferapont (dispariția lui e una din mărcile rupturii temporale de lumea lui Cehov pe care și-o asumă Afrim) în obsedantele căutări ale Anfisei (Ivan, nu l-ai văzut pe tătuc al meu Ferapont?), cadou al doctorului pentru Irina, recipient propriu-zis de ceai, urinal. Unul din cîntece, orchestrate de preferință de Anfisa, vorbește despre cuvintele rostite în ritm de samovar, și acesta e ritmul, între comedie dezlănțuită și nostalgie apăsătoare, al întregului spectacol.

Afrim e un cititor de vocație (cum, în alt fel, era Vlad Mugur), capabil să exploateze pînă la ultimele consecințe latențele textului - de unde, în Trei surori, o scoate pe mereu pomenita și veșnic absenta doamnă Verșinin (Camelia Paraschiv), apariție, serafică și cu ștreangul de gît, din categoria metaforelor pe care Afrim le corporalizează și recodifică programatic, cum e, de altfel, și emascularea lui Andrei (Daniel Rizea), purtător al vălului de mireasă în locul Natașei (Valentina Cazacu).

Zburdalnica imaginație a regizorului scapă uneori de una singură, țesând partituri mai mult sau mai puțin paralele (proiecția în viitor din Verșinin Show, spre exemplu), migrînd cîteodată dintr-un spectacol în altul, precum scena urinării (Natașa folosește samovarul Anfisei drept oală de noapte, iar Cebutîkin are nefericita ocazie de a degusta noul conținut al respectivului samovar), importată, cel mai recent, din Îngerul electric.

Radu Afrim glumea înainte de premieră: Poate mi-a ieșit ceva clasic și nu-mi dau seama. Într-un mod pervers, chiar așa s-a-ntîmplat - spectacolul de la Sfîntu Gheorghe e un puzzle recompus pe cele două dimensiuni fundamentale ale chiar textului cehovian - izolarea, claustrarea care alienează și presiunea ineluctabilă a timpului ce sufocă o lume întoarsă asupra ei înseși. Timpul și amintirea sunt o obsesie: borcanele cu fotografii de pe vremea Moscovei, ceasul pe care se pornește să-l mănînce doctorul de cum s-a ridicat cortina și ceasul lui Prozorov de la sfîrșit, efortul Irinei de a nu uita italiana (la luna, la memoria, la dimenticanza, la naiba, la Moscova!), și mai ales dublarea, în debutul și finalul spectacolului, a fraților Prozorov, la vîrsta copilăriei și cea a maturității (strategie constantă în montările altui vizitator al clasicilor, regizorul ucrainean Andryi Zholdak), într-un vals al melancoliei și al recuperării timpului fericirii cosmice.

Poate nu tocmai rotund, cu scăpări pe cîmpiile gratuitului, Trei surori în versiunea Radu Afrim e un spectacol în toate sensurile termenului și, poate mai ales, o mostră de speculație regizorală.