Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Trei surori

Trei surori la Sfântu Gheorghe


Observator Cultural, martie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Radu Afrim este un cititor giumbuşlucar, doldora de pozne năstruşnice în lectură. Se apropie cu un ochi foarte viu de textele pe care şi le alege, le descompune sub lupă pentru a regîndi totul într-un puzzle care te lasă cu gura căscată, cuceritor, cu o imaginaţie imposibil de ponderat, marşînd pe un comic spumos. Intuieşte exact nodurile semantice care pot fi speculate în diverse registre, fără să piardă nimic din suflul atmosferei la care face rapel şi găseşte chei de abordare ce vitalizează canoul. Îi place să şteargă praful de pe textele clasice şi o face cu o dexteritate ce ar produce gelozie celor mai meticuloase gospodine. Îi rămâne de fiecare dată întreg miezul pe care ştie să-l contextualizeze surprinzător.

Tastatura lui Afrim conţine două butoane de bază: delete şi insert, în jurul cărora se deschid tot felul de ferestre haioase. Ce mai încoace şi încolo, este un spirit ludic cu bătaie lungă, branşînd replici, situaţii ultra cunoscute la tot ce e nou şi poate activa un mesaj în ritmul actual. Ia pulsul textului, îl conectează cum nu se poate mai ingenios şi îi conferă o extraordinară libertate de mişcare, o pendulare printre formule nebănuite. Spectacolele sale, acrişor-zemoase asemeni grapefruitul împărţit în două de Irina şi Tuzenbach, provoacă, incită şi poate cel mai important lucru este că nu te pot lăsa indiferent, raportîndu-te la o viziune proaspătă, up-to-date cum s-ar zice. Ni se serveşte un coupe textual asezonat în stil afrimian.

Dacă în Alge, după Casa Bernardei Alba de Lorca, Radu Afrim transpunea cadrul funebru într-un vîscos ambient intens şi aproape maniacal erotizat, în Trei surori, avînd la bază un scenariu ne(firesc) de liber după Cehov, împinge şi mai departe seria jongleriilor şi inserturilor, prelucrînd fiecare scenă şi găsind multiple variante. Aduce în prim plan două personaje secundare, un cuplu absolut savuros: ghiduşa Anfisa, raisonneur cunoscînd perfect toate dedesubturile casei guvernate de ea şi jucăuşul Cebutîkin- excelent interpretaţi de Elena Popa şi David Kozma, cu o expresivitate ce merge pînă la fiecare detaliu- care reprezintă însăşi esenţa acestui spaţiu.

Cu ei doi începe inventivul spectacol şi scena este de mare efect, pentru că nu vezi altceva decît două figuri uşor năuce care se uită fix cum îţi ocupi locul şi mai rostesc din cînd în cînd cîte o silabă. Cei doi actori reuşesc să creeze personaje magnetice, de care pur şi simplu nu poţi să-ţi desprinzi ochii, fără să spună aproape nimic. Îşi aruncă priviri îndrăzneţe, languroase sau perfide şi e de ajuns pentru a face inutil orice discurs. Detaliile care îi înconjoară creează un ambinent sugestiv. Borcanele de diferite dimensiuni în care se disting portrete ruseşti în sepia, chipuri uşor şterse ce poartă patina timpului şi ceasul deşteptător descompus bucată cu bucată de Cebutîkin constituie imaginile emblematice ale montării. Portretele vechi sînt un fel de moştenire prelungită şi continuu reiterată, vizibilă în copiii care apar la început şi la sfîrşit valsînd, dubluri ale celor care speră să se întîmple ceva.

Cercul nu se închide niciodată, mai mult decît atît se retrăieşte, se remixează în diferite ipostaze, păstrînd nealterată substanţa. Axul timpului este elucubrant scos din cursul lui firesc, devenind o pînză de păianjăn în care se prind personajele. Timpul trăit, amintit sau doar iluzie, acroşeu fictiv, devine cel mai împovărător balast. Tocmai de aceea personajele încearcă să îl lase undeva în urma lor şi aici este şi miza tensiunii spectacolului. Irina nu-şi mai aminteşte decît cîteva cuvinte din italiană şi deloc întîmplător dimenticare-a uita, Verşînin nu mai reţine decît vag figurile celor trei surori de cînd erau mici, iar ticăitul se intensifică din ce în ce mai puternic, cronometrînd parcă clipele moarte.

Obsedanta aşteptare este figurată într-o copleşitoare amnezie, un joc al dibuirii celuilalt. Este extrem de sugestivă scena în care personajele se caută cu ochii închişi şi se ghicesc pipăindu-se. În această bîjbîire rezidă neputinţa lor. Pentru că dincolo de giumbuşlucurile regizorale de un comic debordant, Radu Afrim intuieşte perfect tragismul acestei lumi, coşmarul rămînerii în acelaşi loc. Încremenire debusolantă, mereu la periferie, niciodată în centru. Moscova rămîne în fond o amăgire de care toţi sînt conştienţi. Mişcarea nebunească, parcurgerea obsesivă a scenei de la un capăt la altul timp de minute în şir, poftele erotice ireprimabile, artracţiile consumate aproape nevrotic, mascînd plictisul generalizat, ritmul năucitor ce învăluie această lume care cîntă romanţe dirijate de omniprezenta Anfisa şi dedicate Maşei cînd de fapt e ziua Irinei- parodia funcţionează perfect- este dublată de o temporară stagnare, transpusă în paradigma uitării.

O fotografie de familie, reluată de multe ori, uneori mişcată, alteori uşor voalată, fără să-şi piardă însă niciodată puterea de iradiere, surprinde instantaneic o lume care îşi uită dorinţele, sensul, pînă cînd ajunge să se uite pe sine. Acel văl al neaducerii aminte, al încremenirii în poză coagulează energiile şi le disipează. Să uiţi că uiţi, să-ţi aminteşti fragmentar ca într-un carusel ce amalgamează halucinant gînduri, obsesii şi mai ales frustrări- Maşa, Olga şi Irina sînt permanent stăpînite de ele, gesturile şi mişcările lor bruşte fiind concludente - şi totuşi să mergi mai departe, chiar atunci cînd simţi că orice depăşire e sortită eşecului. Acest univers glisînd între un comic debordant, infiltrat în cele mai adînci particule şi un tragism foarte fin sugerat uită să-şi mai amintească şi se zbate haotic. Coregrafia concepută de Fatma Mohamed care interpretează şi rolul Irinei, surprinzîndu-i bine inocenţa şi optismul printr-un joc degajat, este gîndită la nivelul unor mişcări frînte, unui mers teleghidat de la un capăt la altul al scenei.

Spectacolul excelează în găsirea unor corespondenţe permeabile extrem de inspirate, ce absorb datele fixe, individualizante ale cadrului imaginat şi le transpun într-un palimpsest abracadabrantic. Radu Afrim creează un algoritm zăpăcitor, o Cehoviadă motrice în devălmăşie, atent însă controlată, cu prelungiri dintre cele mai neaşteptate. Elementul devenit aproape mit figurativ pentru spaţiul rusesc- samovarul- este pe rînd alimentat cu diverse semnificaţii ajungînd un creuzet cu multiple funcţii. Apare ca urnă în care se presupune că se află cenuşa lui Ferapont, bătrînul administrator prezent în spectacol doar prin invocaţiile Anfisei, ecou ce-şi prelungeşte existenţa prin simpla rostire a numelui, ca dar oferit Irinei de ziua ei, ca oală de noapte folosită de Nataşa , personaj dus convingător de Valentina Cazacu în registru grotesc prin dialogurile plate şi vestimentaţia pestriţă şi ca recipient de unde curge laptele.

Foarte vie şi inventivă această rupere a unui simbol emblematic pentru spaţiul definit, care recontextualizat este multiplu parodiat. Parodia ajunge în spectacol un personaj mobil şi insinuant. De ziua Irinei, invitaţii îi dedică romanţe Maşei, spre disperarea sărbătoritei, la dejun sînt savuraţi covrigi iar apariţia somnambulicei doamnei Verşinin cu o funie de gît condimentează atmosfera. Andrei, hilar Daniel Rizea într-un rol pe care îl stăpîneşte bine, ironizînd fericirea conjugală şi Nataşa se află în centrul showului lui Verşînin, macho irezistibil interpretat cu şarm de Florin Vidamski, duelul dintre Tuzenbah- extrem de expresiv Romulus Chiciuc, punctînd sensibilitatea exacerbată din scurtele momente de magie printr-un caraghioslîc care dă cum nu se poate mai bine, reuşind să facă din personaj o apariţie- şi Solionîi este mai mult mimat, figurat prin îmbrînciri, o hartă a Rusiei este despăturită în faţa ochilor consternaţi ai celor care se mai gîndesc că într-o zi vor ajunge acolo, copii adulterei Nataşa se scurg ca pe bandă rulantă şi sînt vînduţi doi la bucată, uneori chiar cu reducere, beneficiind de lapte şi cornuri.

Toate aceste giumbuşlucuri regizorale susţinute cu multă vervă de actori, care dovedesc o contaminantă plăcere de a juca, pigmentează nuanţele comice şi le insuflă o energie debordantă. Aproape în fiecare scenă se poate detecta un ingredient suculent, un sîmbure pontos. Acestea însă sînt dublate în subtext de o tensiune gradată în crescendo, însinuate în aluziile aparent doar comice. Dramatismul se încheagă o dată ce cochilia verbiajului plin de haz se dezghioacă. Scena finală conţine latent sublimarea unei dureri care nu e decît temporar anesteziată. Cu măşti de gaze pe faţă, cele trei surori nici o clipă patetic sau ostentativ jucate de Mona Codreanu-Olga într-o ipostază virilă, Inna Andriucă- o Maşa senzuală, apetisantă dar şi fîstîcită cînd este flatată şi Irina- Fatma Mohamed- se mişcă haotic într-un tempo aproape halucinant, încercare obstinată de a supravieţui. În spatele lor se profilează într-o nuanţă de roşu aprins nişte crengi întrepătrunse dintr-o livadă, poate de vişini. Iar dincolo de ea, imaginar, frînghia ce duce spre Moscova, suspendată între borcănaşele Anfisei şi fetiţele- variantă a viitoarelor surori- care valsează.

Fişa tehnică :

Teatrul Andrei Mureşanu, Sfîntu Gheorghe
Regie, scenografie, coloana sonoră : Radu Afrim
Cu : Daniel Rizea, Valentina Cazacu, Mona Codreanu, Inna Andriucă, Fatma Mohamed, Adrian Iuga, Florin Vidamski, Romulus Chiciuc, Tiberiu Tudoran, David Kozma



 Toate articolele despre Trei surori


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihaela Michailov


Alte articole

 Cele Trei surori ale lui Radu Afrim, Iulia Popovici
 Spectacolul unei generaţii / Trei surori la Sfîntu Gheorghe, Ion Parhon


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer