Cel mai nou spectacol semnat Radu Afrim reprezintă o replică şocantă, aproape demolatoare, la clişeele somnolent-tradiţionaliste ale montărilor cu Trei surori, bolnave de acea fragilitate melodramatică şi de vidul pleonastic din scenă, populate de tonurile de obicei plîngăcioase sau doar accidental comice, care au conferit multor lecturi regizorale un aer uşor muzeistic, contrapunctat ici şi colo de cîte o evoluţie actoricească ieşită din comun.
Reprezentaţia se desfăşoară în spaţiu restrîns, cu publicul pe scenă, aproape fără decor, cu excepţia unei mese cu scaune, înlocuită apoi de patul imens din dormitorul domesticului cuplu Andrei-Nataşa, şi a unui ecran îngust, ca o geană de lumină, cînd albastră, cînd albă, sugerînd mesaje transcendentale. Cele cîteva obiecte de recuzită - samovarul, ceasul, trombonul fără sunet, alarma, măştile carnavaleşti sau de animal - se ivesc cu deplină funcţionalitate şi notabilă încărcătură metaforică, fără să-şi erodeze valoarea expresivă. Dar ceea ce surprinde în această viziune de un incendiar umor şi o înfăţişare realistă aproape halucinantă, în care se împletesc frînturile de text cehovian cu crîmpeie fruste de viaţă sau cu personificarea unor realităţi neaoşe decupate cu un remarcabil simţ comic (de la condiţia generală a femeii la maternitate şi adopţii, apoi la platitudinea talking-show-urilor, jocul de-a "alba-neagra" şi, mai ales, marea "cucerire" a programului nostru social numită "Laptele şi cornul" etc.), este, pe de-o parte, teatralitatea seducătoare a unor scene prezente în text sau adăugate în chip inspirat şi coerent scriiturii, iar pe de altă parte forţa energetică impresionantă, ce spulberă pe dată clişeele memoriei noastre vizuale şi afective datorate piesei şi acţionează cu egal succes atît asupra emoţiei, cît şi a iniţiativei interpretative a spectatorilor.
Dialogurile sunt intersectate în chip ironic şi histrionic de scurte momente muzical-coregrafice, binişor sincronizate, mai ales la petrecerea prilejuită de ziua de naştere a Irinei, dar nu numai acolo, ce dau seama de disponibilităţile complexe ale interpreţilor şi de o remarcabilă disciplină scenică. Eroinele piesei trăiesc aievea în trecut, cînd erau fetiţe de-o şchioapă (delicată şi surprinzătoare imaginea celor trei micuţe interprete şi a mîndrului lor cavaler); trăiesc prezentul cu toate elanurile, tandreţea, instinctele pasionale, defulările şi aspra lor disperare; trăiesc şi în viitor, prin acel hazos "Verşinin show", atît de familiar prietenilor de astăzi ai micului ecran! Peste toate evenimentele, adevărate sau inventate, ale existenţei lor pluteşte însă amara îndoială dacă ceea ce le-a rezervat soarta se poate numi viaţă!
Cîteva scene antologice, cum sunt petrecerea de după sosirea lui Verşinin, bătaia dintre Tuzenbach şi Solionîi, de un suculent umor, chiar dacă este poate prea lungă, naşterea bebeluşilor Nataşei "pe bandă rulantă", apariţiile coşmareşti ale soţiei lui Verşinin, apoi marşul social, în ritmul alert şi sufocant sub care cele trei surori rămîn singure, şi îndeosebi amestecul de pasiune cu deznădejde din clipele "erotice" petrecute de Verşinin şi Maşa într-un colţ al scenei, în timp ce în alt ungher se derulează coregrafic povestea de iubire "în trei", cu Irina, Solionîi şi Tuzenbah drept protagonişti, reprezintă argumente convingătoare ale unui teatru gestual de bună calitate, unde configuraţia inventivă şi plasticitatea mişcării scenice fac inutile cuvintele şi subliniază virtuţile spectacolului unui regizor care pare să trădeze uneori litera, spre a redescoperi şi pune într-o lumină proaspătă spiritul textului.
Sunt convins că nu toate găselniţele, poantele ironic-parodice ori hîrjonelile repetate din scenă au o motivaţie la fel de puternică sau o dimensiune potrivită în structura acestui spectacol cu o arhitectură barocă şi totodată unitară. Mai importantă este însă imaginea întregului, cu fluidul ei de trăiri reale şi disimulate, de gesturi spontane sau înlănţuite în mici ritualuri sau de izbucniri cu rol dezinhibator pentru parteneri şi pentru public, aidoma unei lecţii de "exorcism" colectiv, în care sunt date uitării canoanele şi prejudecăţile legate de povestea "osificată" a celor Trei surori şi a nefericirii lor, aici sublimată mai tot timpul în umor şi, aproape paradoxal, într-o surprinzătoare exuberanţă.
De la cei mai tineri interpreţi, ca Elena Popa (Anfiza), Ştefan Lupu (Fedotik), Fatma Mahomed (Irina), actriţă care a pregătit cu succes şi secvenţele coregrafice, Romulus Chiciuc (Tuzenbach), David Rizea (Prozorov), la Inna Andriucă (Maşa) şi Mona Codreanu (Olga), Florin Vidanski (Verşinin), Tiberiu Tudoran (Solionîi), Adrian Iuga (Kulîghin), Camelia Paraschiv (doamna Verşinin) şi pînă la o actriţă cu o mai îndelungată experienţă profesională, Valentina Cazacu (Nataşa) aproape toţi interpreţii fac risipă de energie şi dăruire profesională, de expresivitate în mimică, gesturi şi atitudine, contaminaţi vizibil de frumoasa nebunie a lui Radu Afrim, emblematică pentru cele mai îndrăzneţe şi mai valoroase montări ale regizorilor generaţiei sale. Este un spectacol de o anvergură proprie colectivelor consacrate ale Thaliei, în care vibrează însă tot timpul spiritul tineresc, histrionic şi provocator de la Casandra.
