Ajuns cu întârziere pe ecranele noastre, Gosford Park este un exerciţiu de stil înalt, fără inovaţii ori răsturnări spectaculoase, însă cu anume arome de calitate bine-cunoscute.
În 40 de ani de carieră Robert Altman nu s-a sfiit să arunce severe priviri critice societăţii americane şi microcosmosurilor care o compun. Gosford Park este o viziune cinică şi amară asupra realităţii, nu cea de azi, ci de la începutul anilor '30. O epocă pe care regizorul o reconstruieşte perfect, o reproducere rafinată şi precisă, nu numai a limbajului şi a tipologiilor sociale, ci şi a decorurilor, costumelor şi luminilor, ca oglindă a unui determinat "modus vivendi".
Suntem în 1932, în provincia engleză unde Sir Wallace îşi primeşte pentru un week-end rude şi prieteni în vederea unei partide de vânătoare. Printre banchete, conversaţii şi bârfe, acest week-end va fi unul revelator pentru toţi, atât stăpâni, cât şi servitori. Multele vicii şi puţinele virtuţi ale casei Wallace sunt notate fără milă de regizor, totul culminând cu o crimă. Astfel un week-end liniştit planificat în ideea de dolce farniente se îmbracă, brusc, în mult mister.
Altman urmăreşte delictul fără a-l lua însă prea în serios, încredinţând cazul unui Inspector al Scotland Yard-ului. Omorul devine însă pretextul pentru a scoate la iveală cinismul care pluteşte între cei prezenţi, şi pentru a stigmatiza orice reacţie - indiferentă sau amuzată - faţă de moartea persoanei detestate. În final toate acestea definesc o întreagă lume, precum şi fiecare personaj care compune acest improvizat jet set.
Filmul este revizitarea unei epoci în care nobilul ordonă, iar valetul se supune. Imposibil să nu aplaudăm o asemenea punere în scenă, o asemenea lejeritate a exprimării cu un conţinut atât de profund.
Mica armată de actori extraordinari, care ar ajunge pentru cinci filme, face minuni aici. Aristocraţii se mişcă şi vorbesc ca şi cum servitorii nu ar exista, dar ştiu să ş-i amintească când au nevoie de ei. Rigiditatea stăpâneşte crema societăţii invitate la castel, reflectată exact în atitudinea servitorilor care îşi pierd orice identitate şi sunt numiţi după stăpân.
Altman descrie aceste ambiente, pătura superioară şi cea inferioară, cu o pensulă decisă şi puternică, integrând într-o fluiditate specifică lui diversele povestiri ale celor prezenţi. Fiecare are ceva de ascuns şi un motiv de răzbunare, redat prin detalii şi fragmente de conversaţie. Oaspetele american, un producător de cinema (interpretat de românul Bob Balaban, producător al lui Gosford Park) introduce privirea unui străin care studiază aceste exemplare stranii. Regizorul se distrează în cazul său cu meta-cinema-ul, întrucât producătorul este aici pentru a culege informaţii în vederea unui viitor film avându-i ca personaje pe nişte aristocraţi englezi care comit o crimă...
Laudele generale merg către realizările tehnice şi către splendidele costume şi decoruri create de Jenny Beaven: culorile brune, roşul predominant şi anunţător al crimei, galbenul şi aurul, bronzul în contrast cu negrul, spaţiile largi ale saloanelor şi cele simple şi sufocante ale camerelor servitorilor, gris-ul costumelor acestora şi splendoarea culorilor acordate stăpânilor...
Însă un discurs aparte merită trupă de actori. Pentru cei îndrăgostiţi de cinematografia anglo-americană va fi un regal să urmărească împreună artişti atât de dăruiţi care joacă împreună cu atâta graţie.
Altman evită, totuşi, un discurs maniheist care i-ar izola pe răi de buni. Regizorul oferă tuturor personajelor replici acide, bazându-se în mare parte pe profesionalismul şi experienţa distribuţiei care dă viaţă acelei coralităţi a subiectelor care este marca tipică a bătrânului regizor.
În fine: Gosford Park este un Altman pur 100%: acut, sincer, direct. Doar puţin amar şi negru, întocmai ca un bătrân nobil englez....