Fanii lui James Ivory vor avea mari şi mici delicii văzînd acest film al lui Robert Altman. Nu ştim ce reacţie vor avea însă fanii lui Robert Altman, cei care îl iubesc pentru Short Cuts, Pret-a-Porter ori Nunta. Oscarizat pentru scenariu original, după ce fusese nominalizat la mai multe categorii, deţinător al Globului de aur pentru cel mai bun regizor, nominalizat la premiile BAFTA (filmul este primul turnat de Altman în Marea Britanie), Gosford Park nu are însă limpezimea unui film a la James Ivory, nici discreţia lui adîncă, nici străvezimea unor relaţii sociale fanate. Altman dă impresia că a dorit mai mult un film care să amintească de Ivory sau unul care să plece de la Ivory, dar să ajungă la el, la complicatele jocuri de ping-pong dintre personaje, la sumedenia de sub-intrigi, de poveşti, de combinaţii şi conflicte care dau sarea şi piperul unui film de Altman.
Orchestrat larg, excelentul, de altfel, scenariu (scris de Julian Fellowes) are amplitudine şi la propriu, şi la figurat. Pornind de la pretextul unei crime (care rămîne oricum neelucidată), filmul surprinde societatea britanică decadentă a anilor '30, cu contese fanate, smochinite, cu vedete ale prea popularei arte a cinematografului, dar mai ales cu o pleiadă de servitori. Gosford Park are ceea ce nu am văzut într-un film de James Ivory, unde percepţia socială era oarecum într-o singură dimensiune. Aici, însă, istoriile personale ale oaspeţilor de soi de la Gosford Park sunt dublate şi întărite de istoriile valeţilor. Pentru că, am aflat, valeţii şi servitoarele personale erau numite la demisol, între ele, pe numele stăpînilor. Servitorimea nu are individualitate, după cum nu are viaţă personală.
Fascinante sunt geografia filmului, traseele pe care numeroasele personaje, toate la fel de importante, evoluează, felul în care aceste trasee se intersectează amestecînd un ghem oricum gros. Printre fire, pînă la sfîrşit se întrezăresc alte relaţii, adevăratele relaţii, cauzele care au făcut ca filmul să fie aşa cum l-am văzut. Acestea sunt estompate, adumbrite (vezi şefa servitorilor care are un copil cu străpînul casei), aduc cumva ierarhiile la acelaşi nivel. Dar obiecţia noastră ar fi încîlceala şi abuzul de stereotipuri. Intriga e prea triturată, prea vastă, prea complicată, un pic megalomană, pierzînd din vedere farmecul amănuntului semnificativ. Pe de altă parte, mare parte din personaje sunt aşa cum le ştim din alte filme - cuplul format din soţul parvenit, mitocan şi soţia săracă şi umilită, bătrîna contesă sclifosită şi bîrfitoare, tînăra servitoare isteaţă şi (încă) inocentă (interpretată de Kelly MacDonald, personajul avînd drept corespondent pe ziarista jucată de Lily Taylor în Pret-a-Porter). Stereotipurile intervin pînă şi în alegerea actorilor. Dacă Maggie Smith e adorabilă şi, deşi fixată pe tipologie, deloc învechită, alegerea lui Kristin Scott-Thomas, de pildă, a fost complet neinspirată, actriţa aducînd acelaşi stil de joc de o calofilie deranjantă (ca şi cum ar spune: "Vedeţi cum joc, sunt cu adevărat o actriţă inteligentă!").
Societatea de la Gosford Park ar merita pagini întregi. Nu există personaje mai puţin importante. Fiecare erou fiind indispensabil pentru funcţionarea intrigii. Altman ştie să povestească, dar la fel de bine ştie să descrie. Conacul pare o uzină. La lumină, în saloane, au loc dineurile la care toată lumea se plictiseşte, la demisol, în penumbră, se numără tacîmurile, se alcătuiesc meniurile şi, mai ales, se schimbă bîrfele. Coridoarele devin un fel de artere prin care circulă informaţiile. Ziua, activitatea e paşnică, aşezată, teatrală în saloanele de sus, febrilă în laboratoarele conacului, dar noaptea instinctele se aprind şi locatarii circulă ghidaţi de diverşi feromoni. Statutul social nu mai contează. Sexul nivelează diferenţele de clasă, uniformizează asperităţile.
Deloc căutată, ideea de a introduce în scenariu un producător de la Hollywod, care e mai mult tolerat decît simpatizat de snoaba societate a casei, dă prilejul conturării unei poveşti în oglindă. Producătorul are în lucru un film despre o crimă petrecută într-un conac. Amănuntele sunt puţine şi aparent discret aruncate, dar spectatorul, care oricum rămîne nelămurit în legătură cu crima, poate adăuga elemente noi la dosar şi poate construi noi piste. Mai interesant e actorul prezentat într-o primă variantă ca valet al producătorului şi care mai apoi îşi reia locul în marile saloane. El vine incognito pentru a se documenta, dar îşi oferă serviciile sexuale cui pofteşte. El leagă cele două lumi, dar, cum îi reproşează o servitoare, aparţinînd ambelor lumi, nu aparţine de fapt nici uneia.
Deşi are acţiunea fixată în anul 1932, Gosford Park e construit după acelaşi tipar cu Pret-a-Porter, în care vizată era lumea modei, cu intrigile, idiosincraziile, luptele, farmecul, (in)utilitatea ei. Deşi e greu de urmărit pentru că sunt o grămadă de nume şi spaţiul de manevră restrîns, filmul lui Altman, deşi nu e o capodoperă, nu e nici un film care să fie trecut cu vederea.
Fişă tehnică:
Gosford Park, SUA, 2001;
regia: Robert Altman;
scenariul: Julian Fellowes;
imaginea: Andrew Dunn; montajul: Tim Squyres; costumele: Jenny Beavan; decorurile: Anna Pinnock, Stephen Altman; muzica: Ivor Novello, Patrick Doyle;
cu: Michael Gambon, Alan Bates, Bob Balaban, Charles Dance, Derek Jacobi, Emily Watson, Helen Mirren, Kristin Scott-Thomas, Kelly MacDonald, Maggie Smith, Richard E. Grant, Ryan Phillippe.