Bineînţeles c-am fost tentat de un titlu străinez, comme d'habitude. Oscilam între The end is the beginning is the end (pateticuţ), The Long Goodbye (folosit) şi varianta lui Alain Chabat la making of ("le comonconafe"). Bineînţeles că asta ar fi aşteptat cei cărora le dedic rândurile de mai jos - m-am gândit, pour une fois, să-i surprind. Anca, Mihai, Leo, Magda, Cristina, Iulia, Carmen - de voi vorbesc. Mă rog, de noi.
Am scris despre regizorii pe care-i iubesc (Woody, Lautner, Melville, Truffaut, Wenders, Kaurismaki, Lynch, Powell & Pressburger), despre regizorii pe care-i admir (Godard) şi despre Sergio Leone. Am scris despre actorii care m-au învăţat să mă uit la filme (Belmondo, Clint, Lancaster, Ventura) şi despre actriţele care m-au învăţat, pur şi simplu (Davis, Girardot, Paredes, Thompson). Am scris despre filme rare (Vanishing Point), filme obscure (Eating Raoul), filme seminale (Two-Lane Blacktop), filme oarecare (Antichrist). Am scris despre filme cult (The Rocky Horror Picture Show) sau despre filme care ar fi trebuit să fie cult (The Cheap Detective). Am scris despre filme pe care le-am iubit demult (It's a Mad Mad Mad Mad World), despre filme pe care le iubesc acum (There Will Be Blood), despre filme pe care am să le iubesc întotdeauna (The Producers). Am scris despre filme pe care abia le descoperisem (Elephant - Alan Clarke) şi despre filme pe care am să le re-descopăr de fiecare dată (Elephant - Gus Van Sant). Am scris despre Cannes, despre Berlin, despre Venezia. Am scris despre TIFF, despre Anonimul, despre B-EST, DaKino şi IIFF. Am scris despre oameni şi despre prieteni, despre locuri şi despre întâmplări, despre crâşme şi despre alte crâşme. Am scris despre cinemaul yankeu, britanic, coreean, francez - şi despre cinemaul românesc. Am scris când aveam chef şi am scris când chiar aveam chef. Am scris pentru că am vrut să scriu şi am scris pentru că am vrut foarte mult să scriu. Am scris.
Aş fi vrut să scriu despre cineaştii de ieri (Lubitsch, Wilder, Lang, Clouzot). Aş fi vrut să scriu despre regizorii de azi (Jarmusch, Sayles, To, Linklater, Audiard). Aş fi vrut să scriu despre filmele mari (Kane, Becket, La dolce vita) şi despre filmele foarte mari (Metropolis, Rear Window, Sunrise). Aş fi vrut să scriu despre full pleasures (Touch of Evil, Casque d'Or, Soy Cuba) şi aş fi vrut să scriu despre guilty pleasures (Les parasites, Bride of the Monster, Pour la peau d'un flic). Aş fi vrut să scriu despre prieteni buni (Dante, Landis, Fincher) si despre prieteni foarte buni (Cassavetes, Dassin, Kitano). Aş fi vrut să scriu despre Sundance, San Sebastian, Tokyo - şi chiar despre filmele iraniene. Aş fi vrut să scriu despre muzica din filmele mele (era să scriu iraniene), despre Birthday Party şi despre Joy Division, despre Cocteau Twins şi despre Siouxsie, despre Robert, despre Johnny şi despre Mozz, despre Brel, Brassens, Modugno, Gainsbourg, Aznavour şi Dutronc. Despre ceea ce înseamnă, despre cum înseamnă, despre cât înseamnă. Aş fi vrut.
N-am să mai scriu despre festivaluri, n-am să mai scriu despre curente, n-am să mai scriu despre vânzoleală, înghesuială, agitaţie, transpiraţie, coadă, noadă, controale, pârjoale, urcuş, coborâş, aşteptare, înfrigurare, emoţie, extaz, huiduieli, tropăieli, demenţă, clemenţă, petreceri, beţii, pariuri, discuţii, argumente, jurăminte, citate, citaţii, referinţe, ingerinţe, "dandysme", intelectualisme, derogări, aerogări, masturbări, colaborări, intrări. Şi n-am să mai scriu despre ieşiri. Nu aici.
De aproape 13 ani, de când chestia asta s-a transformat dintr-o chestie diletantă într-o chestie dilematică, obişnuiesc să tot spun că, fie ce-o fi şi orice s-ar întâmpla, nimeni nu va putea să mi-l ia. Scrisul. Şi sunt convins în continuare că am dreptate. Şi mă ambiţionez să strâng cu încăpăţânare în braţe un paragraf tare drag copilăriei mele, atunci şi acum.
Da, iar încep. Şi nu, nu înţeleg că nu mai suntem în carte.