Studiul de la Teatrul Naţional, montat de Radu Penciulescu, nu trezeşte emoţia pe care o aşteptam de la reîntâlnirea cu doi mari actori: Ion Caramitru şi Valeria Seciu. Dacă Ion Caramitru, în rolul regelui, joacă doar corect, Valeria Seciu, o Lady Macbeth încărunţită, interpretează cu demnitate şi profunzime rolul reginei copleşite de vină.
Spectacolul-studiu Macbeth, care s-a jucat în premieră vineri, 11 martie 2011 şi duminică seară, 12 martie, pe gradene, în Sala Mare a Teatrului Naţional, a produs deziluzie printre spectatori. Toată lumea se aştepta să fie o revelaţie, atât prin prezenţa unui regizor de excepţie - Radu Penciulescu - care a vrut să monteze un alt mare text al lui Shakespeare după Richard al II-lea (1966) şi Regele Lear (1970), cât şi prin reîntâlnirea, după 47 de ani, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a doi mare actori, Ion Caramitru şi Valeria Seciu.
Cei doi au debutat în 1964 în spectacolul Eminescu, în regia lui Sică Alexandrescu, interpretându-i pe poet şi, respectiv, pe Veronica Micle. Acum s-au reîntâlnit în Macbeth şi Lady Macbeth. Teoretic, ar fi trebuit să fie o provocare şi o bucurie imense, mai ales că se întâmpla sub mâna regizorală a unui adevărat maestru. Nu a fost să fie însă aşa, cel puţin după prima reprezentaţie.
Lumini şi umbre
Macbeth trenează, actorii nu se aud din cauza acusticii defectuoase, mulţi dintre tinerii din distribuţie au probleme clare de dicţie şi sunt costumaţi cu totul anapoda. Studiul s-a vrut să fie minimalist, anticalofil sau antiestetizant, un "teatru sărac" ca acela teoretizat de Grotowski, cu accent pe profunzimile textului. Scenografia, de o simplitate absolută, semnată de Florilena Popescu-Fărcăşanu, include spectatorii pe trei laturi ale scenei, iar în fundal un perete cu o scară, în care se deschid şi se închid uşi.
Mai apar nişte butoaie albastre, lumini şi umbre. Totuşi, soluţiile regizorale cu pumnalul forforescent sau cu potenţialele fantome de pe un scaun luminat sunt destul de derizorii. Ion Caramitru nu-şi potenţează discursul, aşa cum o făcea în neuitatul Hamlet sau cum îi reuşeşte în Eduard al III-lea în unele momente. Cuvintele lui Macbeth, ale regelui care, dominat de consoartă, a săvârşit o crimă, sună a vacuitate, fără vibraţia cu care marele actor ne-a obişnuit.
În schimb, Valeria Seciu, căruntă, îmbrăcată în rochii lungi, cu o tăietură simplă, clasică, impresionează printr-o prezenţă fantomatică. Momentul în care Lady Macbeth îşi frânge mâinile, căutând cu mintea rătăcită să-şi şteargă imaginare pete de sânge de pe mâini, este unul dintre cele mai puternice. De asemenea, foarte vii în textura spectacolului sunt cele trei vrăjitoare. Costumate fistichiu şi strident, Ana Ciontea, Victoria Dicu şi Amalia Ciolan le interpretează tumultuos pe cele trei iasme.
Unde-i Penciulescu de altădată?
Este cu totul lăudabilă iniţiativa Teatrului Naţional şi a Centrului de Cercetare şi Creaţie "Ion Sava" de a-l invita pe Radu Penciulescu să monteze Macbeth. Nu putem uita că este vorba de un mare regizor, acum în vârstă de 81 de ani, care a marcat inconfundabil istoria teatrului românesc. În 1964, Radu Penciulescu înfiinţa Teatrul Mic, un spaţiu îndrăzneţ prin repertoriu, în perioada în care era activă cenzura comunistă. Victor Rebengiuc a fost printre primii actori invitaţi să joace la Teatrul Mic, alături de George Constantin, Olga Tudorache sau Leopoldina Bălănuţă. Doi pe un balansoar a deschis prima stagiune, făcând istorie cu cele câteva sute de reprezentaţii. Penciulescu a fost atras de teatrul de idei, de teatrul-documentar, fiind considerat unul dintre regizorii cei mai cerebrali ai generaţiei sale. În 1973 a plecat din ţară, stabilindu-se în Suedia, unde a fost profesor la secţia de regie a Şcolii Superioare de Teatru din Malmö până la pensionare.
În România, regizorul s-a reîntors în ultimii ani pentru workshopuri, după ce a montat în 2002, tot la Teatrul Naţional, alături de George Banu, spectacolul Celălalt Cioran, cu regretatul actor Ovidiu Iuliu Moldovan, şi în 2009, Legenda Marelui Inchizitor, cu Victor Rebengiuc. Pe lângă rolurile din Doi pe un balansoar şi Richard al II-lea, Rebengiuc, fost coleg de facultate cu regizorul, a mai jucat şi în alte montări memorabile ale acestuia: Tango (1967) la Teatrul Mic sau Vicarul (1972) la Teatrul Bulandra. Din păcate, studiul actual de pe scena Naţionalului este umbrit de toate celelalte spectacole ale lui Radu Penciulescu, iar acum, în Macbeth, parcă nu-l mai regăsim şi nici nu-l mai putem recunoaşte.