Deconcertant spectacolul lui Radu Penciulescu. Aproape nimic n-a mai rămas din patosul, din violenţa sentimentelor care impregnează textul. Să le elimini poate fi perfect legitim. Cu condiţia să pui altceva în loc, să dai o altă cheie. Regizorul îşi explică în caietul-program viziunea şi totul pare coerent şi limpede. George Banu contextualizează, pregăteşte, explică şi el.
Dar divorţul e uriaş între intenţie şi comentariul scris, pe de o parte, şi realizare, de cealaltă parte. Minimalism, scenografie funcţională şi epurată, montare à la Brook - de acord. Dar ce vedem? Pe scenă avem un Macbeth foarte ezitant. Perfect, aşa l-a vrut regizorul şi, oricum, partitura i se potriveşte actorului. Dar Ion Caramitru pare că nu-şi ia în serios personajul. Dacă e aşa şovăielnic, cum de e marele, neînfricatul general? Şi cum de se decide, totuşi, să înfăptuiască o crimă? În nici un caz datorită încrederii neştirbite în profeţia vrăjitoarelor - pe care regizorul nici nu o ia în serios, apud acelaşi caiet-program.
Rămîne Lady Macbeth, altceva textul nu ne oferă. Dar, dincolo de faptul că Valeria Seciu nu ne dă nici ea impresia de fermitate, nici din relaţia ei cu Macbeth (din cea observabilă pe scenă) nu se poate înţelege ce-l face pe acesta din urmă, nehotărîtul, neînclinatul către crimă, să-i dea ascultare. Patima erotică? În text cam asta citim: "Ştiu azi ce preţ să dau pe-a ta iubire,/ Te temi să fii şi-n fapte şi-n virtute//Acelaşi ca-n dorinţă?" - spune ea. Iar el, odată decis: "Să faci numai feciori!/ Că firea ta vitează e menită// Bărbaţi a plămădi". Or, distribuţia aleasă elimină din start această motivaţie (şi o parte din text). Ce pune Radu Penciulescu în loc? Cam nimic. Oricum ai lua-o, oricît de exclusiv politic ai citi piesa asta, e aici un punct-cheie peste care nu se poate trece. Iar Radu Penciulescu îl lasă complet în aer.
Dar divorţul e uriaş între intenţie şi comentariul scris, pe de o parte, şi realizare, de cealaltă parte. Minimalism, scenografie funcţională şi epurată, montare à la Brook - de acord. Dar ce vedem? Pe scenă avem un Macbeth foarte ezitant. Perfect, aşa l-a vrut regizorul şi, oricum, partitura i se potriveşte actorului. Dar Ion Caramitru pare că nu-şi ia în serios personajul. Dacă e aşa şovăielnic, cum de e marele, neînfricatul general? Şi cum de se decide, totuşi, să înfăptuiască o crimă? În nici un caz datorită încrederii neştirbite în profeţia vrăjitoarelor - pe care regizorul nici nu o ia în serios, apud acelaşi caiet-program.
Rămîne Lady Macbeth, altceva textul nu ne oferă. Dar, dincolo de faptul că Valeria Seciu nu ne dă nici ea impresia de fermitate, nici din relaţia ei cu Macbeth (din cea observabilă pe scenă) nu se poate înţelege ce-l face pe acesta din urmă, nehotărîtul, neînclinatul către crimă, să-i dea ascultare. Patima erotică? În text cam asta citim: "Ştiu azi ce preţ să dau pe-a ta iubire,/ Te temi să fii şi-n fapte şi-n virtute//Acelaşi ca-n dorinţă?" - spune ea. Iar el, odată decis: "Să faci numai feciori!/ Că firea ta vitează e menită// Bărbaţi a plămădi". Or, distribuţia aleasă elimină din start această motivaţie (şi o parte din text). Ce pune Radu Penciulescu în loc? Cam nimic. Oricum ai lua-o, oricît de exclusiv politic ai citi piesa asta, e aici un punct-cheie peste care nu se poate trece. Iar Radu Penciulescu îl lasă complet în aer.
Există, în plus, o supărătoare lipsă de unitate în jocul actorilor. Ion Caramitru pare mai mult să recite, exterior şi oarecum indiferent (impresia de deriziune e accentuată şi de scene ridicole de tot, precum cea a năvălirii soldaţilor lui Malcolm, pavoazaţi cu frunze; în contextul acesta, cum să te mai cutremuri la vederea sacului plin de sînge în care s-ar afla capul lui Macbeth?). Valeria Seciu, în schimb, este foarte în rol, asemenea ei, şi Mihai Calotă, care face un Malcolm luminos, sincer, curat, jucînd în adevăr deplin. Contrastul e prea mare.
Cei care găsesc cel mai bine tonul şi maniera de joc mi s-au părut Mircea Rusu (Banquo) - fără nici o exagerare, firesc, credibil, cu mişcări şi intonaţii bine stăpînite - şi Dorin Andone (MacDuff, Un sergent); spre deosebire de ei, Eduard Adam falsează la fiecare replică. Momente foarte bune, de asemenea, au vrăjitoarele. Dacă Victoria Dicu impresionează prin energie debordantă, la Ana Ciontea şi Amalia Ciolan trebuie remarcată şi naturaleţea cu care schimbă registrul şi intră în rolurile Lady MacDuff, respectiv Doamna de onoare. Şi Alexandru Bindea (Portarul, Un ucigaş, Un crainic) are momente memorabile.
Dar toată munca acestor actori, chiar performanţa unora, se pierde într-o idee regizorală ambiguă sau nedusă pînă la capăt, oricum neclar expusă. Spectacolul mai este minat şi de proasta alegere a spaţiului de joc (mărginit de fundul scenei şi de gradenele dispuse într-un U, cu baza în dreptul deschiderii scenei, pe care stau spectatorii): chiar dacă golul sălii e închis cu o cortină, din tot ce spun actorii, fiecare spectator prinde doar vorbele rostite în direcţia gradenelor pe care e aşezat; în rest, nu se poate distinge nimic, iar lavalierele par a fi complet nepotrivite cu această alegere a spaţiului.
Cei care găsesc cel mai bine tonul şi maniera de joc mi s-au părut Mircea Rusu (Banquo) - fără nici o exagerare, firesc, credibil, cu mişcări şi intonaţii bine stăpînite - şi Dorin Andone (MacDuff, Un sergent); spre deosebire de ei, Eduard Adam falsează la fiecare replică. Momente foarte bune, de asemenea, au vrăjitoarele. Dacă Victoria Dicu impresionează prin energie debordantă, la Ana Ciontea şi Amalia Ciolan trebuie remarcată şi naturaleţea cu care schimbă registrul şi intră în rolurile Lady MacDuff, respectiv Doamna de onoare. Şi Alexandru Bindea (Portarul, Un ucigaş, Un crainic) are momente memorabile.
Dar toată munca acestor actori, chiar performanţa unora, se pierde într-o idee regizorală ambiguă sau nedusă pînă la capăt, oricum neclar expusă. Spectacolul mai este minat şi de proasta alegere a spaţiului de joc (mărginit de fundul scenei şi de gradenele dispuse într-un U, cu baza în dreptul deschiderii scenei, pe care stau spectatorii): chiar dacă golul sălii e închis cu o cortină, din tot ce spun actorii, fiecare spectator prinde doar vorbele rostite în direcţia gradenelor pe care e aşezat; în rest, nu se poate distinge nimic, iar lavalierele par a fi complet nepotrivite cu această alegere a spaţiului.
Radu Penciulescu şi-a subintitulat spectacolul "Un studiu", iar în caietul-program spune: "Cînd facem o piesă, trebuie să ne gîndim la proces, nu la rezultat!". Minunat, dar eu, ca spectator, am acces numai la rezultat. Care, în cazul de faţă, e dezamăgitor. Înţeleg foarte bine că pentru regizor, poate şi pentru actori, mai importante sînt procesul, naşterea spectacolului, miracolul care se săvîrşeşte în timpul repetiţiilor. Dar atunci poate era mai bine ca spectacolul să rămînă la stadiul de eseu-atelier şi să nu fie arătat publicului.
Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti
Macbeth de William Shakespeare
(Un studiu)
Traducere de Ion Vinea
Regia: Radu Penciulescu
Muzica originală şi ambianţa sonoră: Iosif Herţea
Scenografia: Florilena Popescu Fărcăşanu
Cu: Ion Caramitru, Valeria Seciu, Matei Alexandru, Mihai Calotă, Mircea Rusu, Dorin Andone, Ovidiu Cuncea, Eduard Adam, Alexandru Bindea, Ana Ciontea, Victoria Dicu, Amalia Ciolan.