Macbeth sau suflul spart al unor oameni vii

Nu sunt în măsură să comentez punerea în scenă a textului shakespeare-ian. Voiam doar să vorbesc despre ce am trăit eu, un spectator.

Marea greşeală pe care o fac (şi, poate, ca mine, mulţi alţi spectatori) este că merg la teatru pentru oamenii al căror nume este legat de respectiva punere în scenă. Ca spectator novice şi deloc educat în tehnici teatrale sunt doar sensibilă la vibraţiile care se nasc şi circulă între scenă şi sală şi mă imaginez, de fiecare dată, simţind piesa.

Pentru spectacolul din seara aceasta, am o interpretare care probabil că nu e doar a mea, chiar dacă unora li s-ar putea părea stranie. Şi mi-ar plăcea să cred că ea a fost, măcar în parte, intenţionată în acest fel de Radu Penciulescu.

De la cortina de fier care împrejmuieşte spaţiul în care piesa de petrece, pînă la butoaiele albastre şi sunetul lor spart, simt că totul era proiectat să contureze lumea interioară a personajului principal. Totul îi aparţinea. Totul era instanţă interioară a lui Macbeth şi, prin el, a fiecărui om din public ce era provocat la identificare. Voci autonome, imagini arhetipale, roluri, stări, culpabilizări, boli şi victorii, vise, auto-profeţii sau chiar chipul interior a omului căzut pradă patimei, totul aparţinea unui singur om. Dacă erai fericitul deţinător al unei senzorialităţi amplificate, puteai simţi chiar tu cum erai acolo, pe scenă şi cum fiecare om ce intra în scenă este o bucată din tine. Acolo dorea să te transpună piesa, prin aproape inexistentele sale note personale adăugate ici-colo, prin minimalismul costumelor şi chiar prin simplitatea distribuţiei. În posibilitatea ta, ca spectator participant la piesă, de a alege pasul următor, a identificării sau nu cu drama personajului. Cu crima, cu complotul, cu vina sau boala, cu inflaţia psihică sau cu fascinaţia momentană şi falsă a puterii.

Dacă ar fi să comentez, însă, în termenii piesei de teatru, ce am receptat ca spectator din perspectivă energetică (pentru că textul, trunchiat sau nu, este incontestabil de ofertant) aş spune aşa: afectele (şi nu emoţiile sau sentimentele) au zburat prin aer, au dominat oamenii ce jucau rolurile actorilor ce jucau piesa de teatru, iar parte din noi, le-am simţit.

Exact ca în piesă, acolo unde cele mai primitive prezenţe (ursitoarele) aveau cea mai multă energie, iar cel mai complex (aparent) dintre personaje era şi cel mai distrus şi rupt de vivacitate, aşa s-a petrecut şi în jocul trupei de teatru. O distribuţie de oameni celebri, dar obosiţi şi obligaţi de celebritate, ce veniseră cu bune intenţii de altfel, la serviciu, oameni care, poate, datorau ceva, scenei TNB-ului sau, poate chiar, reputaţiei regizorului... Îmi place nespus de mult Valeria Seciu. În seara asta, însă, Lady Macbeth a fost pe fugă, nu a trăit intens, ci a trăit iar, pentru că şi aseară trăise, acelaşi lucru: un set de cuvinte. La fel şi Ion Caramitru. Mă gîndeam, în timpul piesei, că îl preferam mai mult în rolul profesorului Socrate, din Liceenii...

Nu numele actorilor a fost problema principală, ci energia lor, suflul lor, spart, neangajant pentru public, neputincios şi uşor de contestat. Am avut o clipă senzaţia că lui Macbeth îi trece prin minte faptul că a parcat greşit şi s-ar putea să nu-şi mai găsească maşina unde a lăsat-o. A fost un gînd pe care cu jenă îl exprim.

Shakespeare induce, fără introduceri inutile, obligaţia vibraţiei geniului. E ca şi cum, chiar dacă oglinzile Versaille-ului au pete de suc pe ele, ce ne rămîn întipărite o vreme pe retina noastră perplexă, nu ne vine să zicem că vizita nu ne-a transmis un caracter de imperialitate. Memoria colectivă a anumitor cuvinte te obligă, dar mai mult decît aceasta, falsele noastre expectanţe.

M-am dus la Macbeth (un studiu) pentru Shakespeare, pentru TNB şi pentru Caramitru şi am sfîrşit prin a mă bucura de Rusu, de Bindea şi de lumînarea albă a Valeriei Seciu. Şi de afişul care aduce a Black Swan... Aşa-mi trebuie, dacă am abdicat, încă o dată de la libertatea pe care mi-o dă fantasma spontană a trăirilor mele.

De acum încolo, scena voi fi eu.