Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Caligula

Doar luna de pe cer - Caligula


Observator Cultural, martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cel mai nou spectacol al lui László Bocsárdi, Caligula, propune o lectură proaspătă şi esenţializată a celebrului text al lui Camus. Motivaţiile personajului sînt clar expuse, evoluţia sa devine limpede, iar direcţia către care merge destinul său, asumată perfect conştient, este prezentată cu precizie aproape ştiinţifică. Limpezime şi obiectivitate subliniate de scenografie şi de costume. Spectatorii, aşezaţi pe gradene, pe scenă, au în faţă un fel de cameră de spital, mărginită, pe trei laturi, de pereţi înalţi, dispuşi în formă trapezoidală, oglinzi şi ferestre în acelaşi timp (o idee excepţională a scenografului şi a light-designerului: un material uşor, de culoare alb-gri, care funcţionează ca oglindă, dar, luminat din spate, sub un anume unghi, devine transparent). În acest spaţiu evoluează personajele îmbrăcate în costume albe care evocă halatele de spital. Asistăm deci, de aproape, la un fel de experiment medical condus de Caligula, care, însă, e şi medic, şi pacient. Singurii care nu poartă acest costum sînt Helicon, maestrul de ceremonii, mîna dreaptă a lui Caligula - asupra căruia, într-adevăr, împăratul nu acţionează -, îmbrăcat în negru, Scipio, care evoluează cumva separat, cruţat de Caligula, şi Cherea, poetul-filozof, omul inteligent care se sustrage experimentului.

Tema piesei, aşa cum o vede Bocsárdi, este studiul deformărilor pe care le produce în om conştiinţa propriei, nelimitate, puteri (asupra celorlalţi), combinată cu o conştiinţă acută a limitării inerent umane (singurul lucru dorit cu adevărat, luna de pe cer, sau, echivalent, învierea iubitei moarte, Drusilla, e imposibil de avut). Cît de departe se poate merge? Ce oprelişti mai există, atunci cînd nimeni nu ţi se opune pe faţă? Experimentul este uşurat de conivenţa, de laşitatea, de prostia subiecţilor, care acceptă, de teamă, orice umilinţă, sînt dispuşi la trădare pentru a-şi uşura soarta, sînt gata să plătească oricît pentru a fi lăsaţi în viaţă, îşi cedează soţiile etc. Cum totul i se permite, Caligula încearcă totul, de la batjocura cruntă pînă la crimă - care se banalizează şi nu mai e motivată decît de faptul de a fi posibilă. Dar Caligula nu ucide banal. Încearcă să transforme şi actul uciderii în "artă". El e - se crede - un artist (joacă întruna cîte un rol, montează mici scenete, chiar blasfemiatoare, dansuri - Bocsárdi îl îmbracă şi în tutu de balerină); e întruchiparea celei mai groteşti excrescenţe maligne a artei, cea care duce direct la crimă. Spre deosebire de adevăr, care nu poate duce decît la adevăr, frumosul poate produce şi abjecţie. Caligula trece prin toate aceste experienţe rece, indiferent, oricum, fără plăcere - nici ura supuşilor, nici adulaţia sinceră, dragostea (Caesonia, Scipio) nu-i spun nimic. Dintru-nceput, de cînd, după moartea Drusillei, adoptă acest rol, el pare a şti cu precizie ce va urma şi cum se va sfîrşi. Nu face decît să aştepte ca destinul să se împlinească. Adică aşteaptă ca subiecţii experimentului să capete conştiinţă de sine şi să reacţioneze, izbăvindu-l. O fac, într-un tîrziu, omorîndu-l, sîngeros, crud - semn că au învăţat, totuşi, ceva de la el. Şi, nu întîmplător, cel care coagulează nemulţumirile, pune la cale complotul şi dă semnalul declanşării lui e Cherea, poetul. Iar Caligula e omorît în costum de balerină - arta schimonosită, denaturată, cea transformată în crimă e eliminată.

Întreaga montare a lui Bocsárdi mută, aşadar, accentul de pe interpretarea în cheie politică pe o interpretare în cheie morală şi filozofică. Iar un mare merit al acestei montări, dincolo de jocul actorilor, asupra căruia voi reveni, e că a găsit ritmul necesar pentru ca spectatorii să poată asculta şi înţelege acest text foarte dificil.

Ideea regizorală transpare limpede din spectacol - e important de spus acest lucru, pentru că prea adesea asistăm la spectacole care nu reuşesc să transmită aproape nimic din ideile expuse cu lux de amănunte în caietul-program. Întreaga echipă de excelenţi actori, omogenă, bine şi îndelung sudată, joacă unitar şi întrupează gîndul regizorului. Nu există fisuri, nu există note false. O partitură întinsă are Valentin Mihali (Helicon) - libertul sincer devotat lui Caligula, care se şi răzbună pe foştii stăpîni. Valentin Mihali e cinic în raport cu patricienii, dar schimbă registrul şi tonul vocii cînd vorbeşte cu Caligula. Are umor, dar e şi tăios, poate fi şi cald, nu ridică vocea mai mult decît trebuie; un rol foarte bine făcut, un personaj construit atent, închegat. Şi Gabriela Baciu (Caesonia) se achită bine de un rol nu tocmai uşor, joacă bine frustrarea amantei neglijate, gata să facă orice pentru a-i fi pe plac lui Caligula, şi intră perfect în rolul cerberului-aghiotant (înfăţişat ca o femeie office: "halatul" ei alb e un taior business); joacă mult pe coarda răcelii inumane, dar în final găseşte căldura care luminează brusc personajul. Un personaj interesant, din păcate numai creionat, joacă Vlad Popescu (Scipio). Copilul de suflet al lui Caligula, cel odată iubit şi, de aceea, acum cruţat. Dar Vlad Popescu nu găseşte nuanţele necesare, personajul lui e prea crîncen, prea întunecat - aşa şi trebuie să fie, dar nu numai; îi lipseşte partea solară care l-ar echilibra. Din grupul oponenţilor se detaşează Ilie Gheorghe (Cherea). Umor, frazare inteligentă care vădeşte o bună înţelegere a textului, gesturi măsurate - o interpretare precisă, chiar dacă uşor manieristă. Roluri de mai mică întindere, dar importante şi bine făcute au Valer Dellakeza (Senectus), Adrian Andone (Metellus), Ion Colan (Lepidus), Angel Rababoc (Cassius), Nicolae Poghirc (Mucius), Eugen Titu (Mereia) şi Cătălin Băicuş (Patricius). Fiecare desenează cîte un personaj caracterizat de o trăsătură distinctivă, dar grupul funcţionează bine şi ca atare. Un moment savuros au poeţii, în (foarte) mici roluri de compoziţie. O apariţie interesantă are Iulia Lazăr (soţia lui Mucius), jucînd mut, doar din priviri şi gesturi.

În fine, Sorin Leoveanu, la încă un rol memorabil. Faţă de precedentul, tot în regia lui Bocsárdi, Claudius din Hamlet, acum modalitatea de joc e alta - semn că Leoveanu are, într-adevăr, resursele unui mare actor şi ştie să evite manierismul. Dacă în Claudius îşi folosea foarte mult trupul ale cărui contorsiuni transmiteau tensiunea, acum instrumentele principale sînt vocea şi expresia facială. Personajul său are la început o expresie de indicibilă durere şi melancolie, pare hăituit şi descumpănit. După care, pe faţă i se întipăreşte un aer de batjocură amuzată, întrerupt, din cînd în cînd, de expresii şăgalnice, de mirări jucate. Vocea modulează şi ea aceste stări. Adăugaţi şi cîteva performanţe fizice şi chiar artistice - nu-i stă deloc rău în tutu - şi obţineţi un personaj complex, construit atent, pînă la nuanţă, care nu se uită.

Cum nu se uită acest excelent spectacol al Naţionalului craiovean care sper să poată fi văzut şi în Bucureşti.



 Toate articolele despre Caligula


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Din Bucureşti, cu cele mai bune intenţii - FNT, 2011, Florian-Rareş Tileagă
 Fascinantul Caligula, Dan Boicea
 Distrugînd pentru o lume mai bună - Caligula, Iulia Popovici


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer