Există o anecdotă, confirmată, despre geneza spectacolului craiovean: pe cînd lucrau la Hamlet de la Teatrul Metropolis, Sorin Leoveanu şi László Bocsárdi şi-au mărturisit reciproc faptul că-şi doresc să facă un spectacol la Craiova; fiecare a scris titlul piesei la care visau pe un bileţel - şi s-a dovedit a fi una şi aceeaşi, Caligula. Pentru Leoveanu, e primul rol principal de mare greutate într-o producţie de mare clasă, după Hamlet al lui Vlad Mugur (altfel spus, în ultimii zece ani). Pentru Bocsárdi, e o încercare şi o reuşită uluitoare - prin claritatea viziunii (a interpretării textului) şi rafinamentul construcţiilor de personaj. Pentru actorii teatrului din Craiova, partiturile din acest Caligula ating claritatea de cleştar a celor din colaborările cu Silviu Purcărete.
Caligula devine în egală măsură un spectacol politic şi unul moral. Ceea ce declanşează în Caius Caligula moartea soţiei (şi, totodată, sora) lui, Drusilla, nu e un atac iremediabil de nebunie, ci revelaţia nefericirii omeneşti şi a ipocriziei sociale. E un întreg proces maieutic pe care Caligula îl iniţiază şi îl împinge pînă la ultimele consecinţe (propria moarte), pentru a le da celorlalţi posibilitatea de a descoperi în ei înşişi adevărul. Adevărul a ceea ce contează în viaţă: o femeie pe care o iubeşti (şi pe care împăratul a transformat-o în prostituată), un părinte sau un fiu (pe care împăratul i-a ucis), solidaritatea, simţul libertăţii. De aceea, capul conspiraţiei care va duce la omorîrea lui Caligula e Cherea (Ilie Gheorghe), el e Poetul, singurul pentru care adevăratele valori nu sînt poziţia socială, averea, graţiile stăpînului, ci ceva la fel de egoist precum setea de absolut şi libertate a împăratului: liniştea, comoditatea personală. Ceea ce pune la cale fratele Drusillei e o sinucidere prin intermediar - dar în spectacolul lui Bocsárdi, această sinucidere nu e acceptarea unei înfrîngeri şi a imposibilităţii de a fi liber în contra şi în negarea tuturor celorlalţi, ci scopul prim şi ultim al experimentului pe care el însuşi îl pune la cale.
Caligula lui László Bocsárdi are unul dintre cele mai impresionante finaluri pe care le-am văzut în ultima vreme - începînd de la metafora dublului Odette-Odile, la care trimite tema muzicală din Lacul Lebedelor şi apariţia gracilă a lui Caligula în tutu (o lebădă ce va fi înghiţită de apele morţii), atît de vulnerabil, deşi continuă să provoace grupul de patricieni, pînă la alunecarea sa în sicriu, alături de Drusilla cea moartă, şi armele conspiratorilor, care se înfig pînă la plăsele în loc de lumînări. Finalul în glorie al unui spectacol în care cuvintele au dintr-odată sens şi despre care, tocmai de aceea, nu e uşor de scris.