Glanda, cîntarul și piarul - XXL (Fat Pig)

Primul (în definitiv, uter ori eprubetă, morula-blastula-gastrula trebuie să crească undeva) este acela al producătorului (fiindcă mai există și alte modele în afara lui: Ministerul Culturii / Consiliul Județean / Primăria sar cu banii și vedem ce iese în teatrul nostru de repertoriu în care intri, probabil, actor și ieși, desigur, pensionar). În cazul de față, discutăm despre o coproducție între un teatru particular (ACT, port-stindard al modelului, alături de Teatrul Luni), unul finanțat de Consiliul Județean Buzău ("G. Ciprian", companie de proiecte, cea mai mobilă dintre cele, și așa doar cîteva, existente) și Fundația Catharsis. Din punctul de vedere al acesteia din urmă (prea discretă, totuși, în spațiul virtual), funcția aristotelică a spectacolului după Neil LaBute e evidentă. Teatrul "George Ciprian" din Buzău manevrează fără complexe, de la instalarea ca director a criticului de teatru Marinela Țepuș, motorul coproducției cu evidente beneficii estetice și, nu mă îndoiesc, și de public. Despre Teatrul ACT, comentariile ar fi superflue. Din păcate, experiența ori nu a diseminat, ori tinde către un nivel interdictiv de jos. Să fie succesul ACT-ului și al Teatrului Luni motivate, atunci, doar de prezența, la vîrf, a unui actor genial (Marcel Iureș), respectiv, a unui manager așijderi, cu o latură lucrativă de susținere, în al doilea caz (Voicu Rădescu)?

Un echilibru creativ de invidiat

 Oricum, în spațiul de la ACT, ambele companii teatrale producătoare l-au invitat, încă o dată, pe regizorul Cristi Juncu drept garant, pentru fiecare dintre acestea, al unor succese sclipitoare (de la American Buffalo laOrașul, pentru ACT, Niște Fete, pentru Teatrul "G. Ciprian"). De notat că, deși maturizat cu îndelungă răbdare, în ultima vreme, Cristi Juncu a ajuns la un echilibru creativ de invidiat, asigurat, poate, și de statutul său de dramaturg care amestecă rafinamentul cu umorul inteligent. Juncu este, neîndoielnic, un regizor elitist (observ că, de la o vreme, termenul irită iarăși, cu vajnică mînie proletară, chit că produsele sale se dovedesc în egală măsură optim vandabile) - nu uitați și de eclatanta comedie de la Bulandra, după Yasmina Reza, Artă (Vlad Zamfirescu nu lipsește nici de acolo, în compania-școală a lui Gheorghe Ifrim și a lui Șerban Pavlu).

Textul lui Neil LaBute este numai în aparență simplu, fiindcă mimarea firescului adus la zi este o întreprindere în egală măsură riscantă și obligînd la ingeniozitate. Viața "așa cum este", modelul "viața mea e un roman" nu presupun mimare, ci sinteză și, paradoxal, denaturare. Este motivul pentru care un spectacol ca XXL (Fat Pig) își asumă haloul viului, al lui "exact ca-n viață", ajungînd la un rezultat mai convingător decît emisiunile de știri, fie ele și "de la ora cinci". Miracol artistic vechi de cînd lumea, mereu înnoit de virtuozitatea actoricească. Iar Cristi Juncu face, și în acest sens, parte dreaptă celor patru actori (am văzut varianta cu Tudor Istodor).

Echipajul de 3+1 al navei XXL ar fi să navigheze pe apele urbanității funcționărești, așadar al clasei medii de vîrstă premaritală (care poate ține chiar și cît o viață-ntreagă), conform unui traseu matematic precis, fie el aparent extrem de complicat. Scenografia, desenele geometrice ale lui Cosmin Ardelean o spun limpede. Trei sferturi din spațiul de joc sînt ocupate de biroul / birourile de la firmă. Ce mai rămîne e cînd pat, cînd plajă, cînd masă de fast-food. Cam ca-n viață: opt ore la serviciu, opt ore despre serviciu, opt ore din cauză de serviciu, și ce mai rămîne - manifestări ale individualității, împlinire a eului, relaxare, entertainment, loisir, eros și uitare de thanatos.

Cîteodată dragostea nu e de ajuns

Echipajul, așadar, e simplu și teribil de normal (probabil de aici și senzația de background tragic), într-o lume, totuși, macho, căci e axată pe un bărbat, fie el și "piccolo e fragile", pendulînd între varii modele feminine: Tom (Tudor Istodor / Andi Vasluianu). Opțiunea electivă e ghidată de hormoni, de psihanalizabila primă copilărie (și de cele imediat următoare), de conflictul dintre falus și iris, dintre modelul social acceptat și cel sexual așteptat. Jeannie (Irina Velcescu, actriță care asigură, excelent, și traducerea textului), zîna silfidă, pătrunsă de conștiința viitorului familial, a succesului de serviciu și corespunzătoare modelului proanorexic Fashion TV, și Helen (Raluca Vermeșan), "specialista în lucrări tipărite", devorînd gargantuesc-bulimic filme și orice se poate ronțăi (masculinitatea e și ea comestibilă), prind ca într-o menghină bărbatul între nădejdea glandulară și obligația sanitară a imaginii după chipul și asemănarea consilierilor PR. Or, cel dintîi dintre aceștia e și cel mai bun amic, Carter (încă o dată, Vlad Zamfirescu orchestrînd din poignet un basm despre Wonderlandul nostru cel de toate zilele). Ironic cît trebuie, cinic din plictis, politicos din spirit de imitație / pacifism de grup, gata de sacrificiul suprem al preluării fostelor iubite, Carter e necesarul paratrăsnet funcțional, dar și martorul fidel în folosul diacroniei aceluiași grup (nu degeaba obsedat ritmic de fotografie).

Sigur, de la Beatles încoace, "all you need is love", atîta doar că, vorba lui Tom, "cîteodată dragostea nu e de ajuns", contrapunct final sosit după aproape două ceasuri de comedie savuroasă pentru a întoarce oglinda spre lumea "chiar așa cum este ea". Tom a trecut de la Jeannie cea cu vino-ncoa' la imensa Helen mimînd modelul sentimental livresc promovat și, probabil, se va întoarce la cea dintîi mimînd modelul convenienței sociale funcțional preferabile. Și tot așa, nu pentru că indivizilor în sine societatea le învinge eul, ci fiindcă numai de propriul eu nu mai au aceștia timp. Nici o tragedie. Doar o comedie rafinată, doar mici drame urmuziene. LOL.