Ai pus atîta viaţă în poemu ăsta a lu' matale Popescule că pînă la urmă n-a mai rezistat, el poemu', şi ia împins pe toţi de la spate pînă l-au luat întîi la teatru şi apoi să-l plimbe cu tramvaiu'. Eu unu' n-am mai văzut aşa zbor ca-n poemele astea ale lu' matale. Zici că e un nou tip de creatură inventată aşa ca să ni se mai arate şi nouă cam ce e posibil pe lumea asta. Nimic nu seamănă cu ea, nici măcar nu poţi să zici acolo că e o combinaţie de fluture-pasăre-trapezist-înger-îngeraş. Popesture aşa i-ar putea zice. Un fel de zbor cu dans, un fel de zbans. Şi actorii ăştia îl fac şi mai şi - să vezi cum zbansează cuvintele prin tramvaiu' lu' matale, de ţi-o ia gîndu' din loc. Păi cum să nu ţi-o ia cînd gîndu' lu' Popescu a spart gîndometru' şi acum zbansează cu ţşpe simbteli/spotreli, adică ce e timpu' şi spaţiu' pentru gîndu' lu' Popescu? Ca la orice poet autentic aparatul ăsta de zbor, popesturele, se îndeletniceşte cu (sur)prinderea sclipirilor şi aşezarea lor pe cuvînt. Chestiile alea de care doar poetul poate să-ţi dea de veste, să te conducă mai aproape de ele. Odată prinse ele stau în poem ca-ntr-o colivie pînă-l recită cineva şi inima i se umple de sclipiri. Înţelege domne'. Şi viaţa nu mai e la fel. O transformă ele sclipirile. Bine-nţeles nu e o ştiinţă exactă. Se mai defectează cîte o aripioară, cîte o rotiţă, mai prinzi şi altfel de vietăţi etc. Probabil ştiaţi toate astea, dar v-am zis ca să fiu sigur.
E intrigant ce s-a întîmplat cu poezia matale în cei aproape 10 ani de cînd ai murit măcinat de boală la doar 36 de ani. Textele ţi-au fost rostite cred mai ales în teatru. La Ţigănci, piesa pe care ai dramatizat-o fabulos după Eliade incluzînd şi texte proprii s-a tot jucat vreo 11 ani cu mare succes. S-a scos şi o carte despre ea La Ţigănci... cu Popescu (Mugur Arvunescu, Editura Semne, Bucureşti, 2003). Nici nu mai ştiu de cîte ori am văzut-o şi cîţi prieteni mi-am dus la ea. Atunci cînd am auzit prima oara de Arta Popescu - prin 1994-95 - tot din gura unui actor am auzit-o. Florian Pittiş recita din ea la întîlnirile publice ce le ţinea în acea vreme şi cred şi la radio. În 1999 Teatrul Mundi a făcut un spectacol cu textele a 15 autori români contemporani - partea ta fiind punctul culminant. În 2001 un spectacol tot la teatrul Mundi, tot de Silvia Codreanu, numai cu textele tale Te-aştept în orice tramvai 26. În 2004 se prezintă spectacolul-lectură Arta Popescu la Odeon pe un scenariu de Gavriil Pinte. Pe urmă acest vechi proiect, de cel puţin cinci ani, în sfîrşit a devenit realitate: ţi-au luat tramvaiul pe care ţi-l doreai. Un tramvai numit Popescu. Aşa ceva nu vezi în fiecare zi. Oamenii ăştia chiar te iubesc.
Critica deasemenea te-a apreciat. Zece critici reprezentând reviste, edituri şi Muzeul Literaturii Române au participat în 2000 la proiectul "Cartea de poezie a deceniului zece." Cea mai votată a fost Arta Popescu. A urmat Levantul lui Mircea Cărtărescu.
Publicul însă nu reuşeşte să-ţi citească prea uşor Arta. Dacă Levantul e peste tot în ediţii luxoase la preţuri exorbitante, Arta e greu de găsit chiar şi-n biblioteci. Se găsesc în schimb manuscrisele tale - atelierul tău, celebrul caiet albastru din care a ieşit Arta Popescu - apărute în suplimentul Manuscriptum în 1999, încă disponibil. Chiar şi fragmentele tale de jurnal apărute în 2003 la Editura Vinea sub titlul Caiet de citire şi de caligrafie se găsesc în puţine locuri. De curînd a apărut Manualul de literatură tot la Vinea, care te are în centru şi unde sunt fragmente din cărţile tale, părerile criticilor şi lucruri inedite, dar nici el nu te va face probabil mult mai cunoscut.
E interesant cum soarta a făcut ca textele matale să poată fi mai mult auzite decît citite. Adică ea, soarta, deocamdată îl lasă pe Popescu să fie alternativ, îndrăznesc să spun erou alternativ. Poezie pe viu. Astfel după cît îmi dau eu seama devii încet mit, legendă. Am auzit că ai devenit şi personaj în cel puţin un roman. Însă se pare că nu o să suferi de "overexposure" prea curînd. Totuşi cred că e prea multă viaţă în poemele astea ca să nu mai auzim de ele şi să fie pînă la urmă tratate cum se cuvine şi de editori şi cititori.
S-ar putea spune că viaţa lui Cristian a fost cel puţin pe alocuri tragică, însă din inima sa mare ne-a lăsat migălitul aparat, popesturele, cu tot cu ce a prins el mai bun. Astfel ieşi din tramvaiul lui plin de sclipiri.