Spectacolul reuneşte texte antume şi postume ale lui Cristian Popescu, într-un scenariu dramatic realizat de Gavriil Pinte şi plasat într-un spaţiu recurent al poeziei cristianpopesciene, şi totodată un vehicul ascensional care sustrage personajele realităţii imediate şi le proiectează într-un decor fantast, guvernat de artă şi imaginaţie: tramvaiul. Întregul spectacol are loc într-o cursă dus-întors pe linia de tramvai Sibiu-Răşinari iar publicul este provocat să se îmbarce într-o călătorie teatral-poetică, în sensul cel mai concret al termenului.
Participanţii sunt invitaţi, rând pe rând, să urce în vagon, în timp ce familia Popescu, celebrând nunta Poetului cu Arta (pe acordurile melodiei "Du-mă acasă, măi tramvai") îl urmează, iar apoi, după ce tramvaiul se pune în mişcare, fiecare membru în parte este prezentat şi începe să se ţeasă universul care, timp de aproximativ o oră şi jumătate, va avansa atât spaţial, cât şi afectiv, ideatic şi chiar filosofic pe un traseu existenţial care se mişcă în paralel cu banalitatea sufocantă.
Adaptarea concepută de Gavriil Pinte pune accent pe dimensiunea sonoră a poeziei, facilitând propagarea textelor cu maximum de claritate, şi pe latura vizuală, în care personajele feminine, îmbrăcate în mirese, sunt raportate sub aspect vestimentar la cele masculine - mirii, iar elementele de recuzită ipostaziază personajele sub forma unor instalaţii în care capete de manechin sunt completate de elemente care aduc cu o estetică cyber-punk vintage. Lumea care capătă contur în interiorul tramvaiului pare transplantată mai degrabă din perioada 1880-1914, cunoscută în România ca La Belle Époque.
Indiferent dacă publicul prezent la spectacol e familiarizat sau nu cu poezia lui Cristian Popescu, este frapantă calitatea teatrală a acesteia şi felul în care se pretează unor înscenări, unor ieşiri din pagină şi luări în posesie a universului tridimensional. Lumea lui Cristian Popescu se află la graniţa dintre butaforie şi metafizică, între concreteţea betonului şi evanescenţa spiritului, este ludică, are personaje, imagini vii, profunzimi şi adâncimi ameţitoare şi frumuseţea tulburătoare a unor adevăruri pe care numai vecinătatea unei suferinţe acute le poate aduce la suprafaţă.
Arta este pusă în relaţie cu toate componentele şi formele sale de expresie, la fel cum membrii familiei sunt legaţi reciproc prin sânge, ADN şi o inevitabilă genealogie care le perpetuează în timp şi spaţiu. Este, probabil, una dintre cele mai inspirate pledoarii pentru interdependenţa formelor de artă, fără a postula supremaţia nici uneia. Muzica şi filmul, literatura şi teatrul, dansul şi sculptura - în acest caz, sculpturalitatea personajelor - se influenţează reciproc şi se adapă din izvorul comun al poeticităţii înţelese ca trăsătură comună inerentă ca o circulaţie sangvină care irigă corpul artistic şi îi întreţine capacităţile vitale.
"POETUL: Mi-am dorit întotdeauna să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai douăşase ca să-mi plimb duminica Familia Popescu cu el şi să ne vadă toţi vecinii când vom trece prin cartier.
FAMILIA POPESCU: Da, da... toţi vecinii.
POETUL: Tramvaiul trecând înşiră prin oraş o vitrină.
MAMA: Vitrina noastră se învârte acum pe străzi.
TATĂL: Cu manechinele noastre cu tot.
BUNICA: Şi noi trebuie să facem cu schimbul în vitrine.
POETUL: Fiecare familie câte o zi pe an.
FAMILIA: Da...
POETUL: Ca să se mai odihnească şi bietele manechine.
SORA: Astăzi e ziua Familiei Popescu. E o idilă.
POETUL: Idilizez Edenul din vitrine.
MAMA: Pentru că în vitrine hainele nu se şifonează, nu se murdăresc, nu rămân mici pe manechinele copii.
BUNICA: Da. Şi tinereţea e veşnică.
BUNICUL: Piciorul manechinelor feminine e delicat şi subţire...
POETUL: Da, idilizez, căci doar privind la cei de-aici, de jos, oameni sau manechine, îmi mai pot închipui duhurile curate şi albe de sus. Am întins şine de la serviciu până în faţa casei, până pe Valea Prahovei şi până pe Litoral. Mi-am angajat vatman, mi-am angajat cea mai capabilă echipă de controlori, să controleze zilnic biletele mele şi ale familiei mele." (fragment din scenariul spectacolului Un tramvai numit Popescu)
FAMILIA POPESCU: Da, da... toţi vecinii.
POETUL: Tramvaiul trecând înşiră prin oraş o vitrină.
MAMA: Vitrina noastră se învârte acum pe străzi.
TATĂL: Cu manechinele noastre cu tot.
BUNICA: Şi noi trebuie să facem cu schimbul în vitrine.
POETUL: Fiecare familie câte o zi pe an.
FAMILIA: Da...
POETUL: Ca să se mai odihnească şi bietele manechine.
SORA: Astăzi e ziua Familiei Popescu. E o idilă.
POETUL: Idilizez Edenul din vitrine.
MAMA: Pentru că în vitrine hainele nu se şifonează, nu se murdăresc, nu rămân mici pe manechinele copii.
BUNICA: Da. Şi tinereţea e veşnică.
BUNICUL: Piciorul manechinelor feminine e delicat şi subţire...
POETUL: Da, idilizez, căci doar privind la cei de-aici, de jos, oameni sau manechine, îmi mai pot închipui duhurile curate şi albe de sus. Am întins şine de la serviciu până în faţa casei, până pe Valea Prahovei şi până pe Litoral. Mi-am angajat vatman, mi-am angajat cea mai capabilă echipă de controlori, să controleze zilnic biletele mele şi ale familiei mele." (fragment din scenariul spectacolului Un tramvai numit Popescu)
Dacă biografia poetului Cristian Popescu a fost marcată de lipsuri, boală şi suferinţă vecină cu nebunia, opera acestuia a reflectat aspiraţiile transcendente, de situare dincolo de graniţele cărnii şi ale identităţii civile, de poziţionare într-o zonă în care literatura este Paradisul, iar creatorul este Dumnezeu. Spectacolul realizat de Gavriil Pinte sprijină aceste intenţii şi oferă publicului o cursă în Raiul de tranziţie al unui mare poet care, captiv într-un nesfârşit infern, a trăit cu ochii înfipţi în Ceruri şi le-a descifrat până la ultimul detaliu incomprehensibila geometrie divină.
Foto: Imagini din spectacolul itinerant (Foto: Andrei Vornicu)