Carte poştală din Sicilia - Respiro

Soare, stânci, mare. Respiro, filmul lui Emanuele Crialese, este povestea minimalistă, sau chiar minimă, a Graziei, soţie a unuia dintre mulţii pescari de pe insula siciliană Lampedusa, şi mamă a trei fii. În insula aceea toţi bărbaţii ies pe mare, în timp ce toate femeile lucrează la pescărie.

Inspirat dintr-o poveste siciliană şi suspendat vag în anii'60, Respiro este o intensă poveste de dragoste şi, mai cu seamă, un imens poem despre mare şi despre influenţa pe care o are aceasta asupra oamenilor care îi trăiesc alături. O tragedie nedusă până la capăt şi care are ceva homeric, o dimensiune mitologică, o statură alegorică şi caracteristici simple, fizice si fiziologice.

Grazia este o femeie tânără şi frumoasă care alternează solaritatea şi dulceaţa, cu introversiunea şi cu ura. Grazia se ghidează doar după emotivitate, trăieşte totul la puterea infinit, cu mari salturi psihice... Grazia e diferită de context prin continua ei visare, prin cântecele lui Paty Bravo pe care le ascultă şi le cântă, şi prin dorinţa sa constantă de a-i face pe toţi fericiţi. Personalitatea ei este însă considerată bizară şi toată lumea insistă ca ea să fie închisă într-un azil din Milano. Numai fiul ei Pasquale de 13 ani reuşeşte să-i înţeleagă dorinţa de libertate şi romantismul, încercând s-o protejeze.

Tema nebuniei revelatoare a adevărului şi a vitalităţii îşi găseşte contra-balansul în prezenţa invizibilă, însă imanentă a morţii şi a sacrului. Chiar dacă în fapt adevărata moarte aici este una spirituală şi existenţială. Personajele reprezintă marile arhetipuri, însă forţa neptunică a mării este cea care prevalează. O mare care, pentru cei care o trăiesc atât de intens şi la cotidian, este viaţă şi mister, moarte, alcov, bogăţie, motiv de pierdere, fascinaţie, păcat sau transfigurare religioasă...

Emmanuele Crialese, regizor şi scenarist de 36 de ani, şcolit la New York, construieşte aici un personaj feminin în mod natural contradictoriu, fără a o transforma într-o eroină în lupta împotriva bigotismului sau a mediocrităţii culturale din macrocosmosul în care trăieşte. Ea ar fi o rebelă în orice epocă şi în orice spaţiu ar trăi. În contextul insulei, însă, ea pare de-a dreptul din alte timpuri. Întrucât acolo zilele sunt ritmate de munca pe mare, sub soarele care arde orice viaţă, sau pe pământul ferm, curăţând peştele sau adăpostindu-se de cald.

Camera observă locuri şi oameni fără a-i judeca; regia este una psihologică, nu cronologică. Dialogurile, în pur dialect sicilian, intră perfect în ambientul în care trăiesc personajele. Tragedia stă şi îi pândeşte pe toţi la colţ, însă Crialese nu cedează facilităţilor dramei previzibile. El doreşte în schimb să comunice cu respect circularitatea unei povestiri.

Peisajul e dezolat şi dezolant: o frumoasă insulă siciliană înconjurată de o mare splendidă, dar pe care casele sunt construite din ciment sărăcăcios. Copiii, pe jumătate goi, ard păsări ale mării pe focuri improvizate sau se refugiază în umbra construcţiilor lăsate pe jumătate neterminate şi îşi petrec tot timpul în înfruntări fizice sau construind piramide cu obiecte aduse de mare...

Film frumos, complex şi totodată clasic conform stilului simplu, Respiro e străbătut de clarinetul arhaic şi etnic al lui John Surman, explodând în final ca o întoarcere la uterul primitor al mării primordiale...