Respiro, un film ce aduce aminte de neorealism

Filmul regizorului italian Emanuele Crialese, Respiro, rămîne una dintre puţinele demonstraţii recente viabile, ale resurselor cinematografului italian, chiar dacă autorul său este un absolvent al Universităţii din New York. După primul film american, "Once We Were Strangers" (1998), filmul Respiro, prezentat acum pe ecranele româneşti (realizat în 2002), a cîştigat Premiul Criticii şi Premiul Publicului la Festivalul de la Cannes, alături de alte numeroase premii, meritate de o operă pe cît de originală pe atît de plină de nostalgia neorealismului.

Turnat pe insula Lampedusa din sudul Siciliei, filmul lui Emanuele Crialese evocă viaţa cotidiană a unui sat de pescari, în prim-plan situîndu-se familia Graziei, pescari din tată-n fiu, care-şi cîştigă existenţa în perimetrul unui univers arid şi fascinant, cu familii marcate de gelozie sau, dimpotrivă, de profunde sentimente de prietenie şi solidaritate. Cu un soţ gelos, dar cu trei copii pe care îi iubeşte, Grazia trebuie să traverseze antipatia celor care apără cu dificultate convenţiile învechite ale unei comunităţi parcă ocolite de istorie. Divorţul dintre o personalitate marcată de libertate şi o comunitate umană fixată într-un conservatorism greu de clintit va da naştere unui conflict colectiv, privit prin prisma poeziei unor vechi tradiţii şi rituri, în cursul cărora personalitatea tinerei femei se va redescoperi alături de vecinii din sat.

Jucat în mare parte de actori neprofesionişti, doar Grazia fiind interpretată de cunoscuta actriţă Valeria Golino (Rain Man, Frida, Hot Shots, Indian Runner şi Year of the Gun), filmul Respiro repetă parcă o lecţie a neorealismului italian, cîştigînd prin folosirea actorilor neprofesionişti pariul cu autenticitatea, cu firescul universului uman evocat.

În filmul lui Emanuele Crialese raporturile dintre personaje se desfăşoară firesc, chiar confruntările se termină cu o invitaţie la cafea, cu excepţia cazului cînd frumoasa Grazia încearcă să spargă tiparele învechite în timp şi în reacţii umane ale unor convenţii ancestrale. Acestea sunt greu de transformat prin reacţii umane dictate de prezent.

Încercînd să-şi apere mama de un posibil exil nedorit la o clinică, Pasquale (jucat de Francesco Casisa) o ascunde într-o grotă, lăsînd familiei şi locuitorilor insulei credinţa că Grazia s-a înecat. Descoperirea ei tîrzie, în timpul unei sărbători cu accente păgîne, leagă firesc două universuri, două credinţe, propunînd prezentului o solidaritate mai greu de înţeles în contextul regulilor trecutului.

Filmat cu un deosebit simţ al portretelor de Fabio Zamarion (de altfel, premiat cu un premiu "David di Donatello"), Respiro rămîne un excelent urmaş al experienţelor neorealiste, Emanuele Crialese şi soţia sa, Valeria Golino, fiindu-i nişte moştenitori plini de originalitate şi talent.