Clipă, rămâi! - Source Code

Dacă vă plac filmele care te ţin cu sufletul la gură, cu efecte speciale şi pirotehnie, atunci merge să vedeţi şi acest thriller de acţiune american.

Eroul e în tren, unde i se vorbeşte, dar el nu o recunoaşte pe cea din faţa sa. Când vagoanele explodează, el se trezeşte într-o capsulă plină de monitoare, unde un chip de femeie ofiţer îi cere informaţii. Aşa începe povestea aceasta interesantă despre un proiect care îl proiectează mereu în trecut, cu 8 minute înainte de explozie, pentru ca el să afle cine este teroristul care a pus bomba. Răgazul în capsulă e din ce în ce mai mic, căci timpul nu lucrează pentru sine. Şi, la fiecare plecare în tren, tânărul bărbat trebuie să descopere şi mai mult despre cei din jurul său, dar se pare că şi despre sine.

Scenaristului Ben Ripley (de la Species) îi plac transformările fizice ale personajelor sale. Aşa se face că şi căpitanul Stevens de aici trece prin mai multe faze, până la cea finală, cea mai înduioşătoare şi mai neverosimilă.

Jake Gyllenhaal e un actor destul de cameleonic ca să vrea să-şi încerce talentul în foarte multe genuri. Chiar dacă aspectul fizic îl recomandă pentru partituri romantice, el poate sări din dramă în fantasy şi aici, pentru prima dată ca erou de film de acţiune, cu mare (aparentă) lejeritate. Dacă filmul îţi captează atenţia, dincolo de suspansul şi accesoriile tehnice ale genului, este datorită lui. Nevoit să joace în spaţii strâmte, actorul, atât de concentrat şi cu economie de mijloace, ştie exact cât să îţi ofere ca să fii cu el în fiecare cadru.

Michelle Monaghan, cu pomeţii săi ca două jumătăţi de mere, a mai jucat roluri principale, dar, acum o remarci cu adevărat şi aerul ei dulce-sexy şi feminitatea ei fragilă aduce stropul de căldură şi de uman foarte potrivite acestei poveşti masculine şi seci. Asemenea Verei Farmiga, cu un rol static, aproape numai faţă cocoţată pe o uniformă strictă, impresionând cu vocea şi ochii ei expresivi.

Splendid filmat, cu multe filmări planate, veţi întâlni un oraş Chicago desfăşurat cum nu aţi mai văzut până acum în film, impunător şi falnic într-o lumină crudă şi clară, genul acela care decupează perfect contururile. La fel de bine coregrafiate şi filmate sunt şi exploziile, interesante, originale, atipice, care se dezvoltă pe orizontală în tren, nu în sus ca o ciupercă.

Muzica mereu prezentă, dar nederanjantă, are potrivitele accente acute şi accelerate tipice momentelor de suspans. Camera e foarte mobilă, fără să îţi facă, totuşi, ochii praf. Linia de filmare merge mereu pe ochiul spectatorului care priveşte într-o parte sau alta a acţiunii, fără sărituri bruşte. Foarte bună şi găselniţa reîntoarcerii în tren şi folosirea aceloraşi replici (există chiar un moment al lui de saturare gen Groundhog Day când ştie deja ce se va întâmpla), dar cu mutarea poziţiilor eroilor.

Acestea sunt plusurile. Din păcate, filmul are o fractură şi îşi pierde puţin din emoţie şi din implicarea spectatorului în momentul în care El iese afară din trenul-capcană. Faptul că îţi arată şi îţi explică prin replici cine este cel care a pus bomba şi de ce e un minus.

Apoi finalul, cu povestea care virează din surda tensiune de tipul celei din The Manchurian Candidate ("tu eşti ca limba unui ceas, noi te setăm şi tu mergi înainte. Noi te resetăm şi tu mergi mai departe") şi ajunge să se îndulcească şi să devină lirică, ba chiar greţos patriotică, îţi cam strepezeşte gura. Sigur, chiar dacă cel de-al doilea final, care te şantajează afectiv, e necesar. E pe gustul publicului şi face bine. Poveştii, mai puţin.

Şi, totuşi, e interesant (uneori) să ne punem întrebarea din film - "Ce-ai face tu dacă ai mai avea un minut de trăit?"