Nimeni nu părea mai potrivit să reediteze succesul lui Nolan decât wonder kid-ul britanic Jones, autorul lui Moon, un splendid şi elegiac SF (din păcate, nedistribuit pe ecranele româneşti). Moon nu avea scenografie futuristă extravagantă sau efecte speciale epatante, ci era o peliculă economică, aproape minimalistă, ce se ţinea practic într-un singur personaj (Sam Rockwell, într-o demonstraţie de bravură actoricească). Era îmbibat în melancolie şi emoţie, iar această ultimă calitate face diferenţa între Source Code şi un puzzle logic, frigid, ca Inception. Filmul de faţă pierde mai puţin timp cu explicaţiile pseudo-ştiinţifice şi bine face, pentru că sunt abracadabrante, dar, atunci când se pune pe treabă, te absoarbe, te provoacă, te tulbură.
Continua sa invenţie narativă şi vizuală i-a atras deja un cult following. Fanii se dezlănţuie pe internet aruncând cu teoriile şi încercând să identifice referinţele cinefile. Două sunt cele mai vehiculate titluri: Quantum Leap (un serial foarte popular şi pe la noi, prin anii '90), şi Groundhog Day, comedia clasică a lui Harold Ramis despre un reporter prins într-o buclă temporală.
Amorsarea pârghiilor emoţionale
Jake Gyllenhaal e Colter Stevens, un pilot selecţionat să ia parte într-un program experimental condus din umbră de o dubioasă organizaţie militară. Cineva a bombardat un tren în apropiere de Chicago şi e pe cale să repete atacul, la scară mai mare. Stevens e catapultat în trecutul recent prin intermediul creierului unuia dintre victime, pentru fix 8 minute. Când timpul expiră, bomba explodează şi Stevens e aruncat din nou în prezent. Dacă n-a găsit teroristul, o ia de la capăt. Repetiţia aduce cu sine pericolul plictiselii, însă Jones presară cu atenţie noi indicii şi accelerează ritmul la fiecare întoarcere.
În plus, nu doar bomberul trebuie anihilat. Şi căpitanul Stevens are demoni de exorcizat. Călătoriile lui în timp au un efect de purgatoriu, pentru că ajunge să-i pese nu doar de misiune, ci şi de soarta celor din tren (e special impresionat de o tânără interpretată de Michelle Monaghan). Simultan cu bomba, se amorsează şi nişte puternice pârghii emoţionale ce ridică filmul peste defectele sale (savantul nebun al lui Jeffrey Wright e o caricatură, Vera Farminga e jenată de dialogul lemnos, iar finalul-surpriză e deja previzibil).
Ajungem să ţinem mai mult la Stevens decât la succesul misiunii sale, performanţă de care puţine thrillere contemporane sunt în stare. Source Code îi datorează enorm şi lui Gyllenhaal, care-şi investeşte eroul cu o furie abia mascată, cu un şarm şi o vulnerabilitate nemaiîntâlnite de la Jason Bourne încoace.