Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe - Water for Elephants

Se pare că romanul după care s-a realizat filmul are mare succes. Autoarea, Sara Gruen, aici şi co-scenarist, a imaginat o poveste de dragoste dintre un (aproape) medic veterinar şi vedeta circului itinerar al fraţilor Benzini. Se spune că în carte există umor şi senzualitate, pasiune şi magie. Din păcate, pornesc la drum cu dublu handicap. Nu am citit cartea şi, trebuie să recunosc, nu îmi place deloc circul. Tot ce ţine de dresură de animale, de la pudeli pe triciclete la splendide feline pe cale de dispariţie silite să stea pe o mingiucă, mă umple de o tristeţe de moarte. Aşa că am mers să văd şi această peliculă pentru actori. Filmul, surprinzător, nu are pic de umor, iar magie doar - să zicem - două (ca să nu fiu aşa de rea) firimituri. Şi totuşi...

Regizorul Francis Lawrence (Constantine) reface exemplar epoca prohibiţiei, a marii crize americane, cu multe costume perfect integrate în perioada bulversantă a sfârşitului deceniului al doilea. O Americă sărăcită, un circ arătat nu atât în arenă şi în lumina reflectoarelor, cât în culise, cu ritualurile, repetiţiile, munca, sudoarea, căldura, bălegarul, rumeguşul, mirosul fiarelor care parcă vine peste tine, ridicarea cortului (foarte frumoasă şi plastică imagine cu toţi bărbaţii înşiraţi pe funii în raze şi cortul ridicat umbrelă).

Şi se simte că cineastul îşi iubeşte vedetele. Le oferă prim planuri generoase. Robert Pattinson, actorul îmbujorat, locomotiva filmului, cel care apare în majoritatea cadrelor, fără ciuful celebru din seria Twilight, dar cu nişte geeeeeneeeee, chiar dacă lăcrimează din greu în acest film şi vorbeşte o poloneză ceva de speriat, e plăcut de urmărit. Şi în scenele de dragoste cu partenera Reese Whiterspoon, şi în confruntările cu rivalul său, tiranicul director al circului, dar şi în scenele de apropiere de uriaşa Rosie, elefănţica poliglotă, în care personaj şi actor se bucură cu adevărat ca un copil. Probabil că genul acesta de partituri lirice, romantice, îl pun cu adevărat în valoare ca actor.

Dar mai mult decât Pattinson, e de admirat Reese. Cu genele false şi părul blond buclat în genul Jean Harlow (celebra vedetă din filmul american al anilor '30), cu rochii de mătase (trei culori, acelaşi model) şi antrenamentele îndelungi ca să ştie cum să stea pe un cal, cum să coboare peste el, cum să urce şi să stea pe un elefant pe care ea arată mică ca o pălăriuţă - te convinge. Că e matură, că e de acolo, că iubeşte. OK, nu e Carnivale, nu vă gândiţi la ceva aşa de straniu.

Şi apoi August, şeful, inima circului, cel care îi angajează sau îi aruncă din tren când nu mai vrea sau nu mai poate să îi plătească. Un Othello de bâlci, un personaj el însuşi ca un tren în viteză printre lumini şi umbre aidoma trenului circului său călător, cu şarm şi bună dispoziţie care se poate schimba în fracţiune de secundă în furie şi furibundă gelozie. Regizorul a mizat pe Christoph Waltz şi a câştigat. Actorul aproape că fură filmul cu forţa sa. Discursurile lui, ca şi explicaţiile personajului, sunt convingătoare, la fel ca în filmul care i-a adus Oscarul, Inglourious Basterds, un animal de pradă cu aspect de motan.

Deci o poveste interesantă, un loc al minunilor, dragoste fără speranţă, plus un elefant ca nouă atracţie cu rol greu în acţiune. Ce ar putea să meargă nasol aici? Scenaristul Richard LaGravenese chiar ştie să scrie replici miezoase în filme romantice. Fisher King, The Bridges of Madison County, The Horse Whisperer pot să spună asta. Însă aici rezolvările sunt uneori infantile, cu tânărul care apare prea mult şi prea des, chiar în dormitorul şefilor sau la petrecere cu ei. Şi acţiunea trenează. Replicile le simţi uneori că sunt doar nişte rânduri de spus dintr-un scenariu. Începutul cu vechiul procedeu pe firul memoriei, cu o întoarcere mult în trecut, acolo unde era fericirea şi viaţa şi dragostea, ca în Titanic sau Interview with the Vampire sau Jacob, personajul lui Pattison care se repede cu pistolul, cu cuţitul (asta chiar peste vagoane, într-o noapte cu nori grei şi lună plină, cu fumul locomotivei venind spre el în fuioare ca la trenul din Harry Potter) parcă nu se leagă, aştepţi ca spectator ca imaginea plată, de carte, să se gongleze şi să capete dimensiunea 3D şi fără procedeul tehnic. Şi magia chiar să înceapă şi tu să priveşti încântat o poveste de demult. OK, o priveşti, dar fără pic de empatie, de emoţie. Şi e păcat, căci se întâmplă multe.

Dar dacă sunteţi fan Pattinson, dacă vă plac mult circul şi poveştile siropoase de dragoste, dacă mai credeţi în happy-end - de ce nu? Pentru speranţă este mereu loc.