Demodat... şi ce bine! - Water for Elephants

Ce mai înseamnă "convenţional" în cinemaul hollywoodian actual, cu memorie scurtă? O convenţie se stabileşte, până la urmă, în decenii de cinema. Cândva, putea desemna un film arătos, cu un buget sănătos, care avea în centru un romance imposibil, de preferinţă din altă epocă şi care implica două superstaruri charismatice. Genul de la care ieşeai cu viori în urechi, lacrimi în ochi şi purificare în suflet.  Conform acestor criterii, Water for Elephants e convenţional. 

Doar că trăim în altă epocă şi o peliculă ca asta iese imediat în evidenţă. Pentru că, pur şi simplu, nu se mai fac aşa. Se produc blockbustere cu super-eroi, juvenile, în 3D, cu efecte speciale năucitoare. Acum, adulţii o duc rău, dar şi mai rău o duc animalele (cele non-animate). Unde sunt vremurile în care patrupedele Leslie şi Rin-Tin-Tin îşi scăpau studiourile de la faliment? De ce au dispărut filmele astea, oare? Cu animale simpatice, un love story damnat şi un pic de exotism, mergi la sigur, reţetă pe care "demodatul" Water for Elephants o ştie foarte bine. 

Nu împărţi niciodată cadrul cu un animal!

Ne aflăm în anii '30, în perioada crizei, când viaţa era crudă cu oamenii, dar şi mai crudă cu vieţuitoarele. Jacob, un tânăr pe cale să devină veterinar, îşi pierde familia şi e nevoit să se urce ilicit în primul tren. Acesta e ocupat de un circ care încearcă să supravieţuiască în climatul economic sumbru şi plin (evident) de personaje colorate, în frunte cu directorul, şarmat-libidinosul August, căsătorit cu "principala atracţie", frumoasa îmblânzitoare de cai Marlena. August e obsedat de profit şi de atenţia soţiei sale şi maltratează animalele, iar pe angajaţii indezirabili îi aruncă din trenul în mişcare. Între Jacob şi blonda Marlene (Reese, eterică şi carnală à la Jean Harlow) există o atracţie ce devine de nereprimat odată cu introducerea în program a lui Rosie, un elefant în stare să salveze atât circul de la faliment, cât şi destine de la irosire.
 
Ştiu că în trecut am spus lucruri nu tocmai draguţe despre Pattison, din cauza asocierii sale cu nefericita franciză Twilight, dar aici se izbăveşte niţel: arată calităţi de idol de matineu de altădată, pe care rolul de vampir anemic & asexuat nu i le permitea (zâmbeşte totuşi puţin cam des). Dar oricât de bun ar fi cuplul central, adevăratele staruri sunt non-hollywoodiene: unul e un austriac şi celălalt, un pachiderm ridat. Între actori exista o zicală veche: "Nu împărţi niciodată cadrul cu un animal, că nimeni nu se mai uită la tine".

Şi nici cu Christoph Waltz, s-ar putea adăuga. Acesta e magnetic şi fascinant într-un rol ce pare a fi scris cu el în minte: când te seduce, când te oripilează, când te înfioară, când îţi provoacă mila.  E, practic, imposibil să dai greş cu emoţia, dacă foloseşti un elefant dresat, iar bătrâna Rosie, tiranizată şi loială, îţi face inima să sângereze şi, apoi, să jubileze la pay-off-ul final (de mult n-a fost o zdrobire de ţeastă mai satisfăcătoare).