Am dorit să vin la Festivalul de la Timişoara pentru că ştiam că am să văd aici altceva decît se face, în general, în restul ţării, unde se produce de ani de zile un teatru cu respect pentru tradiţii, de altfel, absolut onorabile şi chiar superbe; am ales să văd un teatru tînăr, viu şi, deci, încă imperfect, pentru că e pe cale să se facă, să se definească şi să ţină pasul, cu o anume naivitate pentru unii, cu ceea ce se face în lumea largă, unde toată lumea are dreptul de-acum să dea buzna.
De altfel, problema e că, de fapt, lumea largă cam dă buzna în România fără ca unii să-şi fi dat seama, încurcaţi în nobile mantale... M-am aruncat, aşadar, în aceste cîteva zile bogate de festival, fără să mă aştept la extazuri absolute, care nu sînt treaba acestui tip de teatru, dar cu o curiozitate din ce în ce mai partizană. Mi-a trebuit un timp să înţeleg că în festival se împleteau două sau chiar trei fire; şi nu pentru că aş fi privit în treacăt programul, ci fiindcă cele trei fire se completau şi-şi răspundeau printr-o firească apropiere.
De altfel, problema e că, de fapt, lumea largă cam dă buzna în România fără ca unii să-şi fi dat seama, încurcaţi în nobile mantale... M-am aruncat, aşadar, în aceste cîteva zile bogate de festival, fără să mă aştept la extazuri absolute, care nu sînt treaba acestui tip de teatru, dar cu o curiozitate din ce în ce mai partizană. Mi-a trebuit un timp să înţeleg că în festival se împleteau două sau chiar trei fire; şi nu pentru că aş fi privit în treacăt programul, ci fiindcă cele trei fire se completau şi-şi răspundeau printr-o firească apropiere.
Adăugaţi aici ambianţa unui oraş ezitînd parcă să treacă pragul verii, de o frumuseţe barocă şi puţin prăfuită, ceea ce sporeşte farmecul senin al acestei lumi, sustrasă în parte vulgarităţii zgomotoase ce mă asaltează adesea cînd pun piciorul în România. Festivalul de la Timişoara, cu cele două ramuri principale ale sale, atent la ceea ce se petrece în ţară, care începe să se deschidă către Europa prin două exemple bine echilibrate şi la care se adaugă un concurs naţional de dramaturgie, are o structură tematică puternică, ce îi permite să absoarbă intersecţiile cele mai neaşteptate.
Lucrurile se complică în momentul cînd "profesioniştii profesiunii" încearcă să judece apoi noul după vechile criterii, cele ale valorilor eterne. E imposibil să vrei să vorbeşti despre dramaturgia românească de astăzi fără să ţii seama de ceea ce se petrece în jur, de toate intersecţiile şi tentativele cu mize estetice diferite, în open space sau în spaţii "de artă activă", ca să reiau un subtitlu al programului. Forced Entertainment, trupă britanică aflată astăzi la 26 de ani de existenţă, a deschis programul cu un spectacol intitulat The Thrill of It All. (E oare nevoie să mai traduc acest titlu într-o ţară eminamente anglofilă cum a devenit România, a cărei capitală era poreclită odinioară Micul Paris? Pentru rezistenţii de odinioară, să traducem, aşadar, Cît e de minunat!).
Lucrurile se complică în momentul cînd "profesioniştii profesiunii" încearcă să judece apoi noul după vechile criterii, cele ale valorilor eterne. E imposibil să vrei să vorbeşti despre dramaturgia românească de astăzi fără să ţii seama de ceea ce se petrece în jur, de toate intersecţiile şi tentativele cu mize estetice diferite, în open space sau în spaţii "de artă activă", ca să reiau un subtitlu al programului. Forced Entertainment, trupă britanică aflată astăzi la 26 de ani de existenţă, a deschis programul cu un spectacol intitulat The Thrill of It All. (E oare nevoie să mai traduc acest titlu într-o ţară eminamente anglofilă cum a devenit România, a cărei capitală era poreclită odinioară Micul Paris? Pentru rezistenţii de odinioară, să traducem, aşadar, Cît e de minunat!).
Într-un festival dedicat dramaturgului, mai mult, dramaturgiei de ultimă oră, aşa cum reiese din selecţia programului, un astfel de spectacol a oferit un punct de plecare deosebit de util. Or, ceea ce a reamintit aceast trupă este importanţa unei anumite metode de lucru, căci fenomenul e unul dintre cele mai caracteristice în teatrul european contemporan, este ceea ce în Franţa se cheamă l'écriture de plateau, magistral ilustrată, cu o fantezie dezlănţuită, de această trupă: improvizaţie colectivă, text şi spectacol elaborat pe scenă în creaţii colective unde se desprind cu greu numele regizorului, dar, mai ales, cel al dramaturgului. Însă dacă unii dramaturgi români, prezenţi şi ei în festival, sînt încă ataşaţi ideii de supremaţie a textului, o adevărată "textocraţie", nu cred că scriitura de scenă ar fi o noutate exotică pentru mulţi dintre tinerii creatori.
Cum a lucrat Gianina Cărbunariu încă de la Stop the tempo! sau Bogdan Georgescu, David Schwartz şi alţi adepţi ai unui work in progres permanent? În numele acestei confruntări, am văzut de toate la Timişoara şi, fără să dau premii, a fost un juriu pentru asta, aş vrea să mă opresc la cîteva titluri care m-au atras la Timişoara, pentru că, repet, e greu să le găsesc în altă parte. Am găsit aici confirmarea că în România şi dincolo de Prut se poate scrie extrem de febril, de exact, adesea cu talent şi cu o poftă evidentă de a înşfăca "realitatea aşa cum e", formulă de tristă amintire, dar de bunăvoie asumată şi cu alte motivaţii. Nu ştiu dacă mai putem vorbi, la aproape zece ani de la debutul dramAcum şi la încă şi mai mulţi ani de la Dramafest, de o dorinţă de provocare cu orice preţ, de nevoia de a striga cu disperare pentru a se face auzit; făgaşul a fost croit, curentul a pornit, şi ar fi trebuit să fie deja acceptat, înţeles. Să fie oare aşa pentru toată lumea? Am simţit aici unele rezistenţe critice certe.
Cum a lucrat Gianina Cărbunariu încă de la Stop the tempo! sau Bogdan Georgescu, David Schwartz şi alţi adepţi ai unui work in progres permanent? În numele acestei confruntări, am văzut de toate la Timişoara şi, fără să dau premii, a fost un juriu pentru asta, aş vrea să mă opresc la cîteva titluri care m-au atras la Timişoara, pentru că, repet, e greu să le găsesc în altă parte. Am găsit aici confirmarea că în România şi dincolo de Prut se poate scrie extrem de febril, de exact, adesea cu talent şi cu o poftă evidentă de a înşfăca "realitatea aşa cum e", formulă de tristă amintire, dar de bunăvoie asumată şi cu alte motivaţii. Nu ştiu dacă mai putem vorbi, la aproape zece ani de la debutul dramAcum şi la încă şi mai mulţi ani de la Dramafest, de o dorinţă de provocare cu orice preţ, de nevoia de a striga cu disperare pentru a se face auzit; făgaşul a fost croit, curentul a pornit, şi ar fi trebuit să fie deja acceptat, înţeles. Să fie oare aşa pentru toată lumea? Am simţit aici unele rezistenţe critice certe.
Am văzut însă pentru prima dată în acelaşi spectacol, pe aproape toţi membrii fondatori ai grupului dramAcum - coautori ai producţiei Roşia Montană, pe linie fizică şi pe linie politică, spectacol pe care-l aşteptam, îl doream, îl reconstituiam cu ochii minţii, din cronici, din interviuri, din cîteva mărturii de spectator. Cunoşteam metoda de lucru, cea a documentării pe teren, a rescrierii materialului cules şi tratat ca o ficţiune, metodă utilizată şi pentru 20/20 al Gianinei Cărbunariu; dar asta era partitura Gianinei, cum şi pînă unde o vor urma ceilalţi membri ai grupului? De bună seamă, e spectacolul cel mai complet, mai structurat al acestui festival, al acestei noi generaţii artistice: Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, Radu Apostol, regizori, şi Peca Ştefan, dramaturg. Va trebui citată aici Cristina Toma, venită din alt spectacol al Gianinei Cărbunariu, 20/20, actriţă ce traversează mai multe episoade, extraordinar de inventivă, de disponibilă, de directă.
Cele şapte episoade ale Roşiei... îmbină tehnici, unghiuri diferite de atac, mina rămîne undeva în urmă, cu misterele şi dramele ei, teatrul pune stăpînire pe scenă, şi aici, principala dificultate este ruptura de stiluri, dificultate care poate deveni un atu: dar dincolo de această observaţie ce ţine de tehnica intimă a întregului, ceea ce surprinde este faptul că după ce au solicitat, mitraliat publicul cu întrebări şi invitaţii să participe la joc, actorii se retrag şi lasă spectacolul în mîna publicului. Şi astfel, spaţiul acesta, cu întrebările şi misterele lui, aparţine, în final, publicului... E, poate, mult mai incitativ decît nevoia de a trage o concluzie de pe scenă, de a expune chiar propria lor opinie.
Desprins din grup, Radu Apostol a venit cu un alt spectacol, Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, un spectacol de o graţie poetică fragilă, o poezie glacială şi concisă ca un desen în tuş negru, punctată de intermezzo-urile muzicale ale lui Bogdan Burlăcianu. E, fără îndoială, o altă fază în evoluţia artistică a acestor doi artişti, a căror sensibilitate am bănuit-o întotdeauna, sub aerele lor de copii teribili. Alina Nelega, "sora cea mare" a grupului, a scris şi pus în scenă, la Studioul Teatrului Odeon din Bucureşti, Graffiti.drimz, un soi de portret nuanţat şi fără iluzii al generaţiei de teen-agers, jucat de altfel de studenţii din anii III şi II ai UNATC-ului, alături de profesorul lor Florin Zamfirescu.
Cele şapte episoade ale Roşiei... îmbină tehnici, unghiuri diferite de atac, mina rămîne undeva în urmă, cu misterele şi dramele ei, teatrul pune stăpînire pe scenă, şi aici, principala dificultate este ruptura de stiluri, dificultate care poate deveni un atu: dar dincolo de această observaţie ce ţine de tehnica intimă a întregului, ceea ce surprinde este faptul că după ce au solicitat, mitraliat publicul cu întrebări şi invitaţii să participe la joc, actorii se retrag şi lasă spectacolul în mîna publicului. Şi astfel, spaţiul acesta, cu întrebările şi misterele lui, aparţine, în final, publicului... E, poate, mult mai incitativ decît nevoia de a trage o concluzie de pe scenă, de a expune chiar propria lor opinie.
Desprins din grup, Radu Apostol a venit cu un alt spectacol, Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, un spectacol de o graţie poetică fragilă, o poezie glacială şi concisă ca un desen în tuş negru, punctată de intermezzo-urile muzicale ale lui Bogdan Burlăcianu. E, fără îndoială, o altă fază în evoluţia artistică a acestor doi artişti, a căror sensibilitate am bănuit-o întotdeauna, sub aerele lor de copii teribili. Alina Nelega, "sora cea mare" a grupului, a scris şi pus în scenă, la Studioul Teatrului Odeon din Bucureşti, Graffiti.drimz, un soi de portret nuanţat şi fără iluzii al generaţiei de teen-agers, jucat de altfel de studenţii din anii III şi II ai UNATC-ului, alături de profesorul lor Florin Zamfirescu.
Din generaţia ce vine din urmă, post-dramAcum, cei mai apropiaţi, dar care aduc şi ceva în plus, mi s-au părut David Schwartz, cu un spectacol-document, Declar pe propria mea răspundere, scris după jurnalul Alinei Şerban, care e şi performera spectacolului, scurt, percutant, emoţionant, cu mijloace simple şi eficace; sau turbulentul Bogdan Georgescu (nu e nimic ironic aici, căci arta adevărată, în formaţiile ei de avangardă sau de gherilă, trebuie să tulbure, să deranjeze, să polemizeze...), cu proiectul său de artă activă Casa poporului. Stranie experienţă pentru spectatorii de teatru tradiţional, acest spectacol creat în lumea carcerală cu cinci deţinuţi şi trei actori profesionişti. Actorii-deţinuţi descoperă teatrul, sînt stîngaci, deloc profesionişti, dar infuzia de viaţă e reală, reciprocă între cele două grupuri de interpreţi. Nu e vorba aici de nici o intenţie terapeutică, e mai degrabă o expresie de solidaritate umană dincolo de orice limite şi prejudecăţi, fără nici un angelism naiv, am putea vorbi aici, după o observaţie bine-venită a profesorului Nicolae Mandea, de "experţi în experienţa de viaţă" ca la Rimini Protokoll.
Casa M a Centrului de Aarte Coliseum din Chişinău, pus în scenă de Luminiţa Ţîcu, este un alt spectacol-document despre violenţa în familie, pe scurt, despre soarta femeilor bătute. Regizoarea, Luminiţa Ţîcu, a jucat odinioară în unul dintre primele spectacole-document pentru publicul de limbă română, A şaptea kafana, de Nicoleta Esinencu, Dumitru Crudu şi Mihai Fusu, despre traficul de prostituate din Moldova spre Occident.
Casa M a Centrului de Aarte Coliseum din Chişinău, pus în scenă de Luminiţa Ţîcu, este un alt spectacol-document despre violenţa în familie, pe scurt, despre soarta femeilor bătute. Regizoarea, Luminiţa Ţîcu, a jucat odinioară în unul dintre primele spectacole-document pentru publicul de limbă română, A şaptea kafana, de Nicoleta Esinencu, Dumitru Crudu şi Mihai Fusu, despre traficul de prostituate din Moldova spre Occident.
Spectacolul de acum e cutremurător, de o violenţă fizică voită, ce atinge insuportabilul: mirosuri fecale, sînge crud şiroind dintr-o găină jumulită pe scenă, o violenţă ce sensibilizează, zgîrîie aproape spectatorul, aflat fără nici o scăpare faţă de faptele povestite. Un spectacol de o sinceritate desăvîrşită, de o savoare lingvistică ce îmblînzeşte parcă, prin "dulceţea graiului moldovinesc", ororile povestite.
Şi aproape într-una dintre ultimile seri de festival am avut nu atît o revelaţie, cît o binevenită repunere la zi a unei judecăţi pripite. România 21, "piesă de tinereţe" scrisă de Peca Ştefan la 21 de ani, în 2005, dar care, din nefericire, stă în picioare şi astăzi (şi mă refer aici la permanenţa necruţătorului tablou social şi politic descris în piesă), este un musical, gen rar jucat în România, cu eforturi actoriceşti evidente (ar trebui citaţi aici cei cinci interpreţi principali, printre care am recunoscut cu plăcere un tînăr premiat acum vreo trei ani la Gala Hop, Matei Rotaru) şi care ar mai merita să fie "periat". Şi totuşi, recunosc că era gata să fiu mişcată pînă la lacrimi. Textul e deosebit de virulent, de sarcastic, îl citisem deja şi cunoşteam stilul dramaturgului, dar ceea ce am descoperit dintr-odată, graţie "lupei teatrului", este faptul că violenţa, toată setea de provocare a acestui tînăr dramaturg nu sînt decît expresia faptului că nimic nu-i este indiferent, poziţie mult mai sinceră şi mai angajată decît a multor altor dramaturgi, clasici deja, în viaţă.
Şi aproape într-una dintre ultimile seri de festival am avut nu atît o revelaţie, cît o binevenită repunere la zi a unei judecăţi pripite. România 21, "piesă de tinereţe" scrisă de Peca Ştefan la 21 de ani, în 2005, dar care, din nefericire, stă în picioare şi astăzi (şi mă refer aici la permanenţa necruţătorului tablou social şi politic descris în piesă), este un musical, gen rar jucat în România, cu eforturi actoriceşti evidente (ar trebui citaţi aici cei cinci interpreţi principali, printre care am recunoscut cu plăcere un tînăr premiat acum vreo trei ani la Gala Hop, Matei Rotaru) şi care ar mai merita să fie "periat". Şi totuşi, recunosc că era gata să fiu mişcată pînă la lacrimi. Textul e deosebit de virulent, de sarcastic, îl citisem deja şi cunoşteam stilul dramaturgului, dar ceea ce am descoperit dintr-odată, graţie "lupei teatrului", este faptul că violenţa, toată setea de provocare a acestui tînăr dramaturg nu sînt decît expresia faptului că nimic nu-i este indiferent, poziţie mult mai sinceră şi mai angajată decît a multor altor dramaturgi, clasici deja, în viaţă.
Am reţinut cîteva exemple de teatru brut, cu un scris adesea febril, clocotitor, dar şi cu imperfecţiuni de structură, nefinisate după toate regulile artei... Dar despre ce artă e vorba aici? Aş fi putut să aleg un spectacol extrem de bine făcut, bine jucat, cu o piesă în care replicile, cinice şi versatile, sînt calibrate la milimetru, excelentul specacol Metoda după Jordi Galcerán, pus în scenă de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Notarra, care a încîntat pe bună dreptate publicul şi criticii. Prin secolul al XIX-lea, naturaliştii, pe atunci artişti bătăioşi şi revendicativi, care, voind adevărul sau felia de viaţă, agăţau pur şi simplu hălci de carne de vită sîngerînde pe scenă, îi reproşau lui Eugène Scribe, care avea mare succes la publicul "burghez", păcatul piesei bien écrite. Perfecţiunea stilistică nu le ajungea, naturaliştii, în frunte cu Antoine şi Zola, aveau nevoie de altceva, de adevărul vieţii, în primul rînd, de forme noi, cum mai zicea şi Treplev; faptul că au fost măturaţi apoi de alte avangarde, cu alte crezuri, cu tot atîta violenţă, este poate şi pentru că dacă avangardele sau curentele se succed în timp, fiecare cu adevărul ei imperativ, fiecare epocă îşi are adevărul ei.