În unele formulare de evaluare de proiecte, pe la noi ca şi aiurea, se consideră că un anume procent din punctaj ar trebui acordat capitolului "originalitate". Ei bine, în cazul festivalurilor de teatru, nimic nu e mai periculos decît originalitatea...
Din fericire, Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara nu e unul cu ambiţii de originalitate - ci unul care şi-a întărit, în timp, un foarte banal, şi cu atît mai valoros, concept de coerenţă: a devenit, în acest an, un eveniment dedicat dramaturgiei locale şi contemporane şi limbajelor specifice de punere în scenă a textului nou. Aportul internaţional - secţiunea care a cuprins de la un spectacol al companiei britanice Forced Entertainment la o montare franceză după textul lui Rodrigo García, Borges vs. Goya, trecînd printr-o producţie în aer liber a teatrului polonez Ósmego Dnia - e încă de stabilit şi de negociat, căci e în continuare evident că relaţia acesteia cu spectacolele româneşti invitate e complexă.
Structurarea pe secţiuni a născut, şi ea, ceva ridicări din sprîncene - în ce priveşte relegarea proiectului Casa Poporului al lui Bogdan Georgescu într-o categorie proprie ("artă activă") -, care, probabil, se reflectă în caracterul excepţional al lucrului cu o echipă de actori profesionişti şi amatori, pentru moment deţinuţi ai Penitenciarului Craiova, într-un mod cu totul atipic pentru percepţia generală asupra "reeducării prin artă".
La fel, cîrcotaşi fiind, toate spectacolele au avut şi plusuri, şi minusuri - cazurile fericite, cele de mai jos, fiind cele în care virtuţile au covîrşit lipsurile.
Minus. Casa M, un spectacol documentar creat la Chişinău de Luminiţa Ţîcu, suferă la un singur capitol - nevoia de originalitate regizorală (care face, într-un final, ca la fiecare reprezentaţie, o găină în carne şi oase să moară pe altarul metaforei) -, eventual şi în ce priveşte dezordinea compoziţiei dramaturgice (care nu reuşeşte să lege istoriile paralele, dar nici nu alege să potenţeze rupturile).
Plus. Spectacolul pune în scenă, în regim verbatim, o suită de monologuri ale unor femei abuzate de propriii soţi sau taţi, refugiate ulterior într-un adăpost pentru victime ale violenţei domestice sau care şi-au ucis călăii. Practica verbatim presupune o maximă fidelitate, pe de o parte, faţă de vocabular, preferinţe lingvistice, tipuri de formulare orală, iar pe de altă parte, faţă de întregul sistem paraverbal, mod de pronunţie, gestică şi mimică asociate. Iar cele patru actriţe din Casa M, Snejana Puică, Mihaela Strîmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vacarciuc, au o tehnică de interpretare excelentă, de şcoală rusă de actorie, o adevărată descătuşare din chingile limbii artificiale de regăsit pe scenele moldoveneşti oficiale. Interesant e faptul că brusca irumpere a limbii de pe stradă în teatrul moldovenesc (deocamdată doar în cel independent) nu generează inconfort în interpretarea actoricească, aşa cum s-a întîmplat, multă vreme, cu stilul oral adus pe scenele din România.
Plus. Roşia Montană - pe linie fizică şi pe linie politică e prima colaborare directă între membrii fondatori ai grupului dramAcum - un spectacol colectiv şi eclectic, cu bune şi cu rele. E însă o montare care pune la încercare abilităţile estetice ale actorilor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, într-o manieră dintre cele mai fertile - mai ales în ce-o priveşte pe Csilla Albert. Trupa de la Cluj a fost, practic, virusată de prezenţa Cristinei Toma, o actriţă cu lungă experienţă în teatrul independent, despre care s-ar putea spune, pe drept cuvînt, că poate să facă orice.
Minus. La Timişoara, Roşia Montană... s-a jucat în condiţii tehnice mult sub cele de la Cluj, din raţiuni oficial necunoscute - o podea zgîriată, ca la repetiţii, ecrane de proiecţie boţite, de dimensiuni diferite şi înclinate în tot felul de unghiuri, cu un pistol de damă în loc de puşcă (într-o scenă cu un ecoterorism împuşcător de iepuri) -, iar năucelile supratitrării (de pe sus-pomenitele ecrane) sugerau că uneori nici textul nu era spus tocmai în ordinea aşteptată.
Casa M şi Roşia Montană... au fost spectacolele preferate de juriul internaţional - şi trebuie spus că este pentru prima dată cînd o montare a Gianinei Cărbunariu (fie şi în colaborare) este premiată în propria ei ţară. Nici o îndoială că un juriu "local" ar fi avut cu totul alte preferinţe - pentru că plusurile acestor spectacole sînt, din multe puncte de vedere, minusuri ale unui întreg sistem. Deşi se poate întîmpla şi altfel: În aer, textul premiat al Alexandrei Pâzgu, e un monolog cu totul şi cu totul ireverenţios faţă de tradiţie, teatralitate şi alte lucruri gingaşe, fiind, el însuşi, cît se poate de gingaş - iar Alexandra nu vine din turnul de fildeş al artiştilor talentaţi şi doar uneori înţeleşi, ci dintr-o şcoală de scriere dramatică, cea de la Tîrgu Mureş, fondată şi condusă de Alina Nelega.
Pentru prima dată în ultimii ani, în ciuda sau poate chiar datorită divergenţelor de opinie asupra traseelor formative ale potenţialilor dramaturgi, a eternei dezbateri "inefabil vs. real" şi a confruntărilor esteticii cu etica, pentru întîia dată, dramaturgia contemporană românească a părut la Timişoara a nu mai fi doar o promisiune de viitor, ci o versiune palpabilă a teatrului nostru.
