Frişcă - Potiche

Noul film de François Ozon, Potiche - care e şi primul lui film distribuit pe piaţa românească, de la 8 femmes (2002) -, e reprezentativ (ca şi 8 femmes) pentru latura lui de pastişator / parodist, fetişist ironic al modelor trecute şi rafinat idolatru al marilor actriţe. Avînd-o în rolul principal pe Catherine Deneuve, Potiche e adaptat după o comedie de bulevard lansată în teatrele franceze în 1980: o farsă politică despre emanciparea unei burgheze aparent mediocre, nevastă supusă a unui despotic patron de fabrică (şi, înainte de asta, fiica paternalistului întemeietor al fabricii). Atunci cînd soţul ei (care bineînţeles că o şi înşală cu secretara) e obligat să-şi ia concediu de odihnă, ca urmare a unei ciocniri cu muncitorii exploataţi, ea nu numai că se dovedeşte capabilă să conducă fabrica într-un mod mai popular şi totodată mai eficient decît al lui (dintr-o rivală plină de dispreţ, secretara devine susţinătoarea ei cea mai ardentă - deşi concurată acerb de sindicaliştii pînă atunci arţăgoşi), dar mai şi scoate la iveală, cu nonşalanţă, un trecut sexual plin de dinamism şi de varietate (din care face parte inclusiv un lider local al Partidului Comunist), dovedind că, pe frontul ăsta, nu-i mai trebuie nici o emancipare - e mult mai puţin convenţională decît bărbaţii din viaţa ei şi decît propriii copii.

După ce cîştigă şi nişte alegeri locale (învingîndu-l pe mai experimentatul - dar, faţă de ea, greoi-sentimentalul - lider comunist), irepresibila eroină anunţă instaurea unei noi ordini "maternaliste" şi toate tensiunile de clasă şi de gen pe care le dramatizează filmul se dizolvă în şampanie, cîntec şi cult al divei. Piesa trebuie să fi fost de la bun început frivolă, dar Ozon a mai adăugat un strat de frişcă, accentuîndu-i teatralismul şi côté-ul "de epocă" (acţiunea e plasată în 1977), imitînd unele dintre ticurile stilistice mai cheesy (ţinînd în special de montaj şi de muzică) specifice cinematografului popular de-atunci şi, încă o dată, dînd frîu liber "divofiliei" sale. Cu alte cuvinte, a tratat piesa în acel spirit analizat pentru prima dată de Susan Sontag în eseul ei din 1964, "Note despre «camp»". Filmul poate fi savurat în feluri diferite de publicuri diferite: pe de-o parte, un public naiv-nostalgic după tinereţile lui Deneuve şi ale lui Gérard Depardieu (liderul comunist) şi consumator neironic de teatru burghez, public care chiar poate să se complacă inocent în simplismul rezolvărilor ficţionale date războiului dintre sexe şi luptei de clasă, şi care chiar poate să rîdă cu poftă la glumiţele "brînzite" ce umplu textul - de pildă, atunci cînd eroina o dă exemplu pe Maria Antoaneta, care după ea "nu şi-a pierdut capul" în faţa mulţimii răsculate, sau atunci cînd îşi apără soţul comparat cu Hitler, admiţînd totuşi că au în comun şuviţa de pe frunte; de partea cealaltă, un public receptiv la camp, care, de exemplu, poate întîmpina scena reuniunii romantice dintre Deneuve şi Depardieu - pe o canapea (model leopard) de discotecă şaptezecistă şi pe muzica "surorilor" Baccara - cu amestecul cerut de deriziune şi duioşie şi care, în general, poate vedea ghilimelele puse de Ozon peste tot. (Potiche e un film de la care Alex. Leo Şerban ar fi ieşit levitînd de fericire: la finalul ultimului articol-în-formă-de-dialog pe care l-am scris împreună, pentru site-ul Dilema veche, ca răspuns la nişte incursiuni simplist-politizante în domeniul  criticii de film, găzduite de site-ul CriticAtac, Leo îmi ura să am parte de multe asemenea filme, de a căror frivolitate virtuoză  "încruntatele figuri de stînga" nu s-ar putea bucura niciodată).

Philippe Rombi, autorul muzicii originale, e versatil şi precis în demersul lui parodic, care cuprinde fluierături à la Ennio Morricone, chabadabada-uri à la Vladimir Cosma, accente de suspans şi de surpriză de maximă cheesiness şi emportements înaripat-romantice reverberînd pînă în perioada pre-1970 a carierei lui Deneuve, dominată de sublimele musical-uri ale lui Jacques Demy, Les parapluies de Cherbourg şi Les Demoiselles de Rochefort. (Faptul că fabrica din Potiche e o fabrică de umbrele ţine de coincidenţă, dar prezenţa lui Deneuve îl transformă într-un omagiu, iar unii dintre actori, ca de pildă Jérémie Rénier în rolul fiului ei, au exact acelaşi tip de petulanţă ca actorii din Les Demoiselles....) La fel ca în anii '70, un dialog telefonic e un pretext numai bun pentru împărţirea ecranului în două; tranziţiile de la o secvenţă la alta se fac adesea prin wipe-out-uri (atunci cînd o nouă imagine parcă o şterge pe cea de dinaintea ei) sau prin efecte de iris (atunci cînd o nouă imagine începe ca un punct în mijlocul celei dinaintea ei şi se lărgeşte fulgerător peste ea); în secvenţa din discotecă, Depardieu (a cărui mătăhăloşenie emană gentileţe şi melancolie) şi Deneuve înaintează îndelung unul spre celălalt (de fapt, fiecare spre cameră). Filmul e la fel de silly şi la fel de atent pus la punct ca ţinuta (rochiţă transparentă şi guler de blană) în care eroina merge prima oară să-i înfrunte pe sindicalişti.