C'est beau la vie! - Potiche

Vreau să cred că aţi văzut cel puţin 2-3 filme de François Ozon. Măcar Sous le sable şi senzualul musical 8 femmes. Ei bine, acesta nou se urmăreşte cu un surâs permanent pe figură, de la începutul cu Catherine Deneuve cu bigudiuri şi în trening roşu alergând uşor, până la finalul cu ea coborând de la tribună şi începând să cânte melodia lui Jean Ferrat care dă titlul acestei cronici. Şi între aceste două ciudate coperţi o poveste de viaţă despre eliberarea femeii, despre drepturi, divorţ, politică, mişcări muncitoreşti, căsnicie şi adulter - toate împachetate aparent în modul cel mai dulce, mai amabil cu putinţă, dintr-un unghi desuet burghez, cu insesizabilă ironie.
 
Ozon, regizorul care ne-a obişnuit cu twisturi ciudăţele, cu un simţ deosebit de a-şi pune în valoare actriţele alese în roluri neaşteptate ecranizează piesa bulevardieră scrisă de tandemul Pierre Barillet şi Jean-Pierre Grédy, iar rezultatul este unul fericit. Marea găselniţă este atenta, stilata reconstituire a atmosferei anilor '70, în scenografie, haine, coafuri, imagine. Asta dă filmului (mai ales că marii actori Deneuve-Depardieu îşi arată puţin vârsta) un aer nostalgic, dulce-amărui, o uşoară tristeţe care vine mereu surdină la umorul de limbaj (fiica - "Eşti fericită, mamă?", mama - "Da, aşa mi-am propus să fiu" sau primarul "Te-am pus pe un piedestal", ea - "Nu mi-e ruşine să cobor"). Un film de artă greu digerabil de cei cu vârste mici, obişnuiţi cu montaj mtv.

Potiche, cum este titlul original, adică o soţie-trofeu. Aşa se simte Suzanne, personajul principal care are grijă de casa familiei, de carneţelul ei de notiţe, de cei doi copii şi de soţul care a preluat afacerea, directoratul fabricii de umbrele a tatălui ei. Însă, chiar dacă povestea o surprinde mulţumită cu viaţa ei, fericită cu lucrurile mici care dau savoare vieţii (în scene aproape idilice şi tandru ilare), o întâmplare nefericită o forţează să treacă la conducere în locul soţului prins pe picior greşit de greva muncitorilor. Şi timpul trece, şi, în absenţa bărbatului plecat în Grecia ca să se dea la fund, descoperă (noi o dată cu ea) că se descurcă, că îi place, că poate şi ştie să se implice. Mereu calmă şi zâmbitoare, bine-crescută şi perfect îmbrăcată, cu cumsecădenia aceea din filmele lui Louis de Funès, ea împrumută locului ceva din fiinţa sa solară. Un personaj feminin de vârsta a doua, decent şi nu foarte puternic care-şi acordă a doua şansă când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o, nici măcar familia ei. Un rol rar în film. Şi, faţă de, de exemplu, Angel Deverell din filmografia regizorului, răbdătoare şi constant victorioasă. 

Soţul se întoarce şi acum el descoperă că e un trofeu, el este cel care stă în faţa televizorului, aşa că începe un război de gherilă. Şi aici filmul se schimbă, se întunecă, măştile cad şi începe lupta pentru putere. Care pe care. Capul familiei (în mii de nuanţe Fabrice Luchini pe post de canalie tiranică) vrea mai mult, vrea totul, vrea să fie totul ca la început. Dar soţia vede lucrurile altfel. Are altă culoare de trening, dar deja alte interese. Nu se mai pune problema dacă e (de) stânga sau (de) dreapta. Soluţia e înainte.

Şi, pentru că e după o piesă cu multe nostime răstunări de situaţie şi multă vorbărie, există şi un fost iubit (cu vederi comuniste), trădări din mai multe părţi, bănuieli care ar strica schemele romantice. Depardieu, aici aproape pătrat, iar în tandem cu Deneuve după zeci de ani, susurând vorbe de amor poate să-şi schimbe vocea într-o jumătate de secundă. Replicile dintre ei, dansul disco dintr-un club cu alură de Saturday Night Fever, discuţii în maşină sau la telefon sunt o încântare, ca un vin de colecţie. 

Filmul, cu câteva flashback-uri frumoase, este un Ozon atipic, cel mai luminos, îngrijit şi liric din filmografia sa. Chiar dacă o discuţie pe canapea între soţi se lasă cu destăinuiri ca lovituri de teatru şi ea impresionează când plânge. În multe cadre există o seninătate ca în filmele lui Demy (şi nu Les Parapluies de Cherbourg, cât Les Demoiselles de Rochefort, mai ales că se şi cântă uşor ca acolo şi Deneuve a jucat în amândouă). Plus subtile trimiteri la cinema, un periplu prin istoria filmului la fel de delicat ca şi trandafirii urcători care încadrează fereastra salonului într-o ramă perfectă.

Potiche vorbeşte cu zâmbetul pe buze despre lucruri grave, fără accente. Un film realizat să pară ca o spumă de căpşune, dar cu un râu subteran cu multe probleme sociale. E meritul lui Ozon că ne încântă cu Deneuve dansând şi cântând în final, cu ea mergând printre oameni, vizitând pieţe şi ferme, atunci cu o foarte nostimă scufie olandeză în cap. Şi ne oferă cireaşa de pe tort în postura de şofer de tir a unui Sergi Lopez în maieu şi vestă de blugi, dar care zâmbeşte ca un motan, aşa cum numai el ştie să o facă.

Viaţa este frumoasă. Trebuie doar să stai treaz.