O vază colorată, fără conținut - Potiche

Acțiunea filmului Potiche este plasată în Franța divizată politic și social a anilor '70, iar protagonista este Suzanne, o femeie din înalta societate, soție a unui patron de fabrică de umbrele care își ocupă timpul liber scriind poezioare, brodând și având grijă de starea perfectă a coafurii sale. Pe scurt, este o "soție trofeu" (de unde și titlul filmului - "potiche" fiind termenul echivalent în limba franceză). Soțul se îmbolnăvește din cauza proletariatului care tot intră în greve, se retrage pentru câteva luni în vacanță, iar Suzanne este nevoită să preia conducerea fabricii.
 
Ceea ce sare în ochi (în urechi, mai ales) în prima jumătate de oră a filmului, dincolo de paleta de culoare ultrastilizată cu contraste de genul roșu - verde, roz - turcoaz, este cantitatea aproape perversă de dialog. Avem replică după replică după replică. Și, fără să fie nevoie să te mai documentezi, înțelegi imediat că filmul este o adaptare a unei piese de teatru (de Pierre Barillet și Jean-Pierre Gredy). Însă nu doar cantitatea de dialog este cea care creează o puternică senzație de teatralitate, ci mai ales rezolvări regizorale precum cea în care Suzanne stă cu fața la cameră între două personaje aflate în profil, care se ceartă și nu o bagă în seamă, încercând în repetate rânduri să deschidă gura; apoi, semnale de alarmă în acea direcție dau replicile spuse în același timp, pe un același ton al vocii de două personaje sau gesturile făcute în același timp de trei personaje (spre exemplu, atunci când secretara, fiica și fiul lui Suzanne se așează pe canapea și își trec picior peste picior). Toate acestea aparțin clar unei convenții de tip teatral.
 
Nu mă deranjează stilizările agresive în cinema (aș putea spune că am chiar o slăbiciune pentru ele), însă în Potiche teatralitatea nu este atât o stilizare, cât, pur și simplu, un rezultat al transpunerii elementare a piesei. Încercările de stilizare adevărată, precum flashback-urile delicioase revelând trecutul nelipsit de inocență al Suzannei sau cântecul acesteia din final, sunt dispersate și incoerente în ansamblul filmului. (În mod evident, combinația între Deneuve și umbrele ar vrea să ducă cu gândul la ultra-stilizatul Les Parapluies de Cherbourg  (1965, r. Jacques Demy), însă Potiche este foarte departe de farmecul unic al filmului lui Demy, referirea la acesta subliniind inconsistența abordării lui Ozon).
 
După ce te obișnuiești cu senzația că urmărești o piesă de teatru, atenția se concentrează pe Deneuve în rolul Suzannei, în jurul căreia gravitează întregul film. Actrița se află într-o postură incomodă pentru că deși carisma din tinerețe sunt prezente, fizic vorbind, vârsta ei se simte într-un mod neflatant pe ecran. Începând cu jogging-ul din debutul filmului, continuând cu alergăturile pe tocuri sau dansul în clubul Badabum, există în postura actriței o rigiditate și o înțepeneală care creează senzația de oboseală. Vârsta actriței o depășește pe aceea a personajului, iar momente precum cel în care flirtează subtil cu un șofer de camion pe cântecul lui Julio Iglesias, Cucurrucucu Paloma, sau sărutul lipsit de orice fel de pasiune sau scânteie cu personajul interpretat de Gérard Depardieu creează o discrepanță și o ușoară stare de jenă.
 
Sunt sigură că pe scenă piesa este ceea ce o comedie franțuzească de acest gen se dorește a fi - ușurică și distractivă. Filmul este ușurel și nesolicitant, dar deloc distractiv, nereușind să fie nici măcar agreabil. Abordarea regizorală se rezumă la filtrarea imaginii printr-un caleidoscop colorat a anilor '70. Și cam atât. De aceea, ca o ironie deloc subtilă, însuși filmul e ca un potiche - o vază frumușică, dar lipsită de orice fel de conținut. Nici măcar frumușică până la capăt nu poți spune că este, pentru că nu îți rămâne în minte niciun cadru în mod special pentru vreo plasticitate deosebită. Potiche e o vază foarte colorată și lipsită de conținut.