O vază colorată, fără conţinut - Potiche

Acţiunea filmului Potiche este plasată în Franţa divizată politic şi social a anilor \'70, iar protagonista este Suzanne, o femeie din înalta societate, soţie a unui patron de fabrică de umbrele care îşi ocupă timpul liber scriind poezioare, brodând şi având grijă de starea perfectă a coafurii sale. Pe scurt, este o "soţie trofeu" (de unde şi titlul filmului - "potiche" fiind termenul echivalent în limba franceză). Soţul se îmbolnăveşte din cauza proletariatului care tot intră în greve, se retrage pentru câteva luni în vacanţă, iar Suzanne este nevoită să preia conducerea fabricii.
 
Ceea ce sare în ochi (în urechi, mai ales) în prima jumătate de oră a filmului, dincolo de paleta de culoare ultrastilizată cu contraste de genul roşu - verde, roz - turcoaz, este cantitatea aproape perversă de dialog. Avem replică după replică după replică. Şi, fără să fie nevoie să te mai documentezi, înţelegi imediat că filmul este o adaptare a unei piese de teatru (de Pierre Barillet şi Jean-Pierre Gredy). Însă nu doar cantitatea de dialog este cea care creează o puternică senzaţie de teatralitate, ci mai ales rezolvări regizorale precum cea în care Suzanne stă cu faţa la cameră între două personaje aflate în profil, care se ceartă şi nu o bagă în seamă, încercând în repetate rânduri să deschidă gura; apoi, semnale de alarmă în acea direcţie dau replicile spuse în acelaşi timp, pe un acelaşi ton al vocii de două personaje sau gesturile făcute în acelaşi timp de trei personaje (spre exemplu, atunci când secretara, fiica şi fiul lui Suzanne se aşează pe canapea şi îşi trec picior peste picior). Toate acestea aparţin clar unei convenţii de tip teatral.
 
Nu mă deranjează stilizările agresive în cinema (aş putea spune că am chiar o slăbiciune pentru ele), însă în Potiche teatralitatea nu este atât o stilizare, cât, pur şi simplu, un rezultat al transpunerii elementare a piesei. Încercările de stilizare adevărată, precum flashback-urile delicioase revelând trecutul nelipsit de inocenţă al Suzannei sau cântecul acesteia din final, sunt dispersate şi incoerente în ansamblul filmului. (În mod evident, combinaţia între Deneuve şi umbrele ar vrea să ducă cu gândul la ultra-stilizatul Les Parapluies de Cherbourg  (1965, r. Jacques Demy), însă Potiche este foarte departe de farmecul unic al filmului lui Demy, referirea la acesta subliniind inconsistenţa abordării lui Ozon).
 
După ce te obişnuieşti cu senzaţia că urmăreşti o piesă de teatru, atenţia se concentrează pe Deneuve în rolul Suzannei, în jurul căreia gravitează întregul film. Actriţa se află într-o postură incomodă pentru că deşi carisma din tinereţe sunt prezente, fizic vorbind, vârsta ei se simte într-un mod neflatant pe ecran. Începând cu jogging-ul din debutul filmului, continuând cu alergăturile pe tocuri sau dansul în clubul Badabum, există în postura actriţei o rigiditate şi o înţepeneală care creează senzaţia de oboseală. Vârsta actriţei o depăşeşte pe aceea a personajului, iar momente precum cel în care flirtează subtil cu un şofer de camion pe cântecul lui Julio Iglesias, Cucurrucucu Paloma, sau sărutul lipsit de orice fel de pasiune sau scânteie cu personajul interpretat de Gérard Depardieu creează o discrepanţă şi o uşoară stare de jenă.
 
Sunt sigură că pe scenă piesa este ceea ce o comedie franţuzească de acest gen se doreşte a fi - uşurică şi distractivă. Filmul este uşurel şi nesolicitant, dar deloc distractiv, nereuşind să fie nici măcar agreabil. Abordarea regizorală se rezumă la filtrarea imaginii printr-un caleidoscop colorat a anilor \'70. Şi cam atât. De aceea, ca o ironie deloc subtilă, însuşi filmul e ca un potiche - o vază frumuşică, dar lipsită de orice fel de conţinut. Nici măcar frumuşică până la capăt nu poţi spune că este, pentru că nu îţi rămâne în minte niciun cadru în mod special pentru vreo plasticitate deosebită. Potiche e o vază foarte colorată şi lipsită de conţinut.