Ultima vacanţă - Tilva Ros / Muntele Roşu

Tilva Ros, filmul de debut al regizorului sîrb Nikola Lezaic (premiat de juriul FIPRESCI la TIFF 2011), documentează arcanele unei subculturi adolescentine de inspiraţie americană - centrată pe skateboard şi pe teste de rezistenţă la durere -, înflorită în dezolarea unui oraş industrial (Bor, faimos pentru mina lui de cupru) lovit de recesiune. E un film despre ultima-vară-a-adolescenţei, acea-vară-după-care-începe-integrarea-în-societate-deci-pierderea-stării-de-graţie-etc.-etc., dar acest conflict e "dedramatizat" - e submers într-o selecţie aparent aleatorie de momente ce atestă copios caracterul extrem de schimbător al dispoziţiilor eroilor şi caracterul extrem de ezoteric al codului lor moral. La un moment dat, unul dintre ei e înconjurat din senin de restul grupului şi chestionat cu asprime, dar nu foarte coerent, în privinţa motivelor (presupus impure) pentru care se dă cu skate-ul, la care el se apără îndelung şi cu mult patos, dar încă şi mai incoerent.

Cu toţii se împacă imediat după aceea, distrugînd cot la cot o maşină - una oricum hîrbuită şi aparent abandonată. Un alt act de vandalism soft - invadarea unui supermarket pe skate-uri - e urmat de interogarea incoerentă, pe teme de morală, a unei fete (singura din grup) care a furat nişte portocale. Una peste alta, vandalismele nu prea sînt în stilul lor, iar durerea fizică e ceva ce preferă să experimenteze pe propria piele (înfigîndu-şi ace în obraji, flagelîndu-se, punîndu-şi o găleată în cap ca pe un coif şi încasînd lovituri prin ea) decît să le provoace altora. Faţa personajului principal, Toda, e aproape în permanenţă plină de vînătăi, dintre care cele mai urîte îi sînt provocate la un moment dat de un bărbat în toată firea; invitat să dea şi el în bărbatul respectiv, pe care gaşca reuşeşte ceva mai tîrziu să-l prindă la ananghie, el refuză. Mai mult sau mai puţin androgini ca înfăţişare, eroii aproape că ar putea să fie şi postsexuali sau metasexuali - deşi e adevărat că la un moment dat se uită la un porno şi mai există cîteva indicii cum că prezenţa fetei tensionează întrucîtva relaţia dintre Toda şi cel mai apropiat prieten al său, Stefan. Concentraţia scăzută de agresivitate sexuală face parte din specificul brand-ului lor de dionisianism adolescentin, ca şi componenta destul de pronunţată de automortificare experimentală; pe lîngă acestea, există şi multe componente mai mult sau mai puţin ortodoxe - ţopăitul în jurul focului, improvizaţiile rap sau gonitul în maşini, cu capul scos pe geam în bătaia curentului.

În toamnă, Stefan urmează să plece la facultate. La fel şi fata, care, de altfel, locuieşte de ceva vreme în Franţa şi nu s-a întors în Bor decît pe durata vacanţei. Unii dintre membrii grupului deţin slujbe temporare - se pregătesc să se lase cooptaţi de lumea mai mult sau mai puţin mare, cu perspective mai deschise (pentru Stefan la Belgrad, pentru fată în Franţa) sau mai închise (căci mulţi dintre ei vor rămîne în orăşelul lor industrial decăzut), din afara coconului lor magic de cascadorii şi ritualuri. Toda e un pic în urma celorlalţi - deocamdată, el nu face decît să se ducă în fiecare zi la Oficiul Forţelor de Muncă. Şi în orice caz, ca fiu de muncitor, e mult mai dezavantajos plasat decît Stefan, de pildă, care e fiul unui sindicalist cu Mercedes. Pe măsură ce vara se apropie de sfîrşit, bezmeticiile lui cresc în număr şi în intensitate, căpătînd aerul unor acte de revoltă împotriva viitorului sau a lipsei de viitor care-l aşteaptă şi împotriva "trădării" celorlalţi. (Pe undeva, situaţia lui începe să se apropie de cea a ultimului membru al grupului din Idioţii lui Lars von Trier: în curînd nu va mai rămîne nimeni altcineva care să ţină sus steagul "idioţeniei".)

Dar revolta lui rămîne nearticulată explicit - regizorul-scenarist "o face pierdută" cu subtilitate în progresia nu foarte puternic-cauzală a secvenţelor lui de tip vérité (apropo, eroii poartă numele actorilor care-i joacă), ce continuă să documenteze zile preponderent senine şi conflicte care par să ţină de toane adolescentine obscure şi fără importanţă. Tot aşa, Nikola Lezaic nu scoate în evidenţă lipsa de viitor a oraşului: sigur, spaţiul folosit de puşti ca arenă de skateboarding vorbeşte adesea de la sine şi vedem frînturi din două mitinguri de protest, dar adulţii sînt apariţii rare şi în general benigne. A vedea puritate şi patos, o graţie care mai tîrziu se va pierde, în aviditatea acestor copii de-a-simţi-lucruri-fie-şi-durere-numai-să-simtă-ceva, presupun că ţine şi de disponibilitatea fiecărui spectator (de exemplu, Variety a condamnat Tilva Ros pentru că n-ar face decît să "glorifice nihilismul" şi "globalizarea unui brand american de idioţenie" - Jackass & co.). În orice caz, mijloacele lui Lezaic nu sînt agresiv-coercitive: nepunînd la socoteală nişte montaje mai lirice (pe diverse muzici indie pop) cu isprăvi de-ale copiilor (filmate uneori chiar de ei), el nu-şi glorifică tinerii eroi prin modul în care îi filmează (cum fac unii dintre regizorii americani - Larry Clark, Gus Van Sant - care l-au inspirat).