Băi, focus! (aici duc două degete spre ochii mei, apoi le îndrept spre ai tăi, gestul ăla de film american, "i am watching you"). Nu trebuie să te îmbraci ca de bal, nici ca de plajă. Îţi pui blugii de-i aveai pe tine şi când te-ai tăvălit ultima oară prin iarbă, pe înserat, în parc, cu fata. Bilet îţi iei la faţa locului. Adică, focus: te duci cu vreun sfert de oră mai devreme în faţa teatrului şi sigur unul, doi, trei dintre aceia care au bilet, renunţă la el, motivele îi privesc. Şi intri!
Ei sunt trei, tu unul singur, chit că în jurul tău mai sunt vreo sută, şi ei cu ochii mari, şi ei hlizindu-se sau râzând în hohote, şi când e, şi când nu e cazul. Don, Bobby şi Teach. Ce băieţi! Don e şeful, ca să stabilim de la început ierarhia. Bob e puştiul luat din stradă, pentru că Don are nevoie de ceva spirit patern şi un pic mai mult sentiment de maestru. Bob e aşadar copilul-discipol, naiv, loial şi bătut în cap. Teach nu ştie nici el prea bine cine e. Are limbaj, atitudine şi coaie de ratat perfect.
Băi, focus! Ăştia trei ştiu care-i treaba cu viaţa! Dă pă stradă, cum zice Don, acolo unde afacerile se fac dacă ai bun simţ, experienţă şi talent. Iar prietenia nu se amestecă deloc cu afacerile. Că altfel, ai belit-o, pe bune, o zice şi Teach. În general, prietenia nu se amestecă, dacă mă gândesc mai bine la cei trei, stând şi aşteptând să apară Fletcher. Cum care Fletcher? E şi el, deşi n-o să-l vedeţi, o să aflaţi că de fapt tot ce nu se întâmplă, deşi părea că se va întâmpla, nu se întâmplă pentru că Fletcher nu mai apare. Mie însă mi-a plăcut de Fletcher, că l-a făcut pe Teach să-şi dea arama pe faţă, şi pe Bobby să demonstreze cât de loial îi e lui Don. De Don v-am zis? O minunăţie de băiat de modă veche, cu principii şi stil de viaţă sănătos: iaurt la micul dejun, abia apoi cafea. Împreună, vreo 75 de cenţi. Don e şeful, se simte după cum merge şi după cum vorbeşte. Face el Teach pe nebunul, dar îi ştie de frică. Bobby e îndrăgostit, ce mai, statuie de loialitate!
Buuun. Deci, Don, Teach şi Bobby au de gând să dea o lovitură. Să crăpi de râs, nu alta! E răzbunarea lui Don, foamea lui Teach şi nevoia de a demonstra că e de încredere, pe care o are Bobby. Situaţia se complică puţin câte puţin, pe măsură ce curge textul şi în sală se face din ce în ce mai cald.
Băi, focus! Deci, vineri, seara, teatrul Act, trei actori şi cu tine, oricine ai fi tu, faţă în faţă cu un jaf meschin şi câteva dileme aproape catastrofale. Ce mai e prietenia azi, dacă eşti frecat la cap pentru o bucăţică de pâine, se întreabă Teach, de cum intră?! Întrebările lui Bobby sunt mult mai simple, e doar un puşti rătăcit şi singurul care, dacă te gândeşti la viaţă, mai are o şansă. Don e buimac: tot ce ştia despre lume se clatină într-o singură zi, scursă în ceva mai mult de două ore. Mai ales că tot ce-şi dorea era să îşi recupereze o monedă veche pe care încasase 90 de parai, dar se simţea păcălit. Şi de aici, dă-i şi râzi, şi mai să-ţi vină să plângi, ba ţi-e milă, ba ţi-e ciudă, ba i-ai lua pe toţi la şuturi, ba doar pe câte unul, până te epuizezi pe tine şi te întrebi: chiar e de căcat viaţa? Adică, tot ce ne dă nou viteză, e doar amăgire? Toate visele, toate planurile, toate ferestrele prin care visăm să intrăm prin efracţie într-o lume mai bună, într-o cafenea mai şic şi într-un pat mai cald, sunt de fapt ferestrele iluziilor zadarnice? Şi cu ce mai rămâi atunci, cât să nu te apuce dracii şi să nu devii, chiar şi la nivelul escrocilor mărunţi, o brută? Pentru că mie, spectacolul acesta cu bizoni americani asta mi-a spus: oriunde te-ai afla în subsolul societăţii, poţi să te salvezi, măcar aparent şi iluzoriu, de asta. Şi, desigur, poţi să te pretinzi onorabil, chiar şi când vine vorba despre o găinărie.
Ei sunt trei, tu unul singur, chit că în jurul tău mai sunt vreo sută, şi ei cu ochii mari, şi ei hlizindu-se sau râzând în hohote, şi când e, şi când nu e cazul. Don, Bobby şi Teach. Ce băieţi! Don e şeful, ca să stabilim de la început ierarhia. Bob e puştiul luat din stradă, pentru că Don are nevoie de ceva spirit patern şi un pic mai mult sentiment de maestru. Bob e aşadar copilul-discipol, naiv, loial şi bătut în cap. Teach nu ştie nici el prea bine cine e. Are limbaj, atitudine şi coaie de ratat perfect.
Băi, focus! Ăştia trei ştiu care-i treaba cu viaţa! Dă pă stradă, cum zice Don, acolo unde afacerile se fac dacă ai bun simţ, experienţă şi talent. Iar prietenia nu se amestecă deloc cu afacerile. Că altfel, ai belit-o, pe bune, o zice şi Teach. În general, prietenia nu se amestecă, dacă mă gândesc mai bine la cei trei, stând şi aşteptând să apară Fletcher. Cum care Fletcher? E şi el, deşi n-o să-l vedeţi, o să aflaţi că de fapt tot ce nu se întâmplă, deşi părea că se va întâmpla, nu se întâmplă pentru că Fletcher nu mai apare. Mie însă mi-a plăcut de Fletcher, că l-a făcut pe Teach să-şi dea arama pe faţă, şi pe Bobby să demonstreze cât de loial îi e lui Don. De Don v-am zis? O minunăţie de băiat de modă veche, cu principii şi stil de viaţă sănătos: iaurt la micul dejun, abia apoi cafea. Împreună, vreo 75 de cenţi. Don e şeful, se simte după cum merge şi după cum vorbeşte. Face el Teach pe nebunul, dar îi ştie de frică. Bobby e îndrăgostit, ce mai, statuie de loialitate!
Buuun. Deci, Don, Teach şi Bobby au de gând să dea o lovitură. Să crăpi de râs, nu alta! E răzbunarea lui Don, foamea lui Teach şi nevoia de a demonstra că e de încredere, pe care o are Bobby. Situaţia se complică puţin câte puţin, pe măsură ce curge textul şi în sală se face din ce în ce mai cald.
Băi, focus! Deci, vineri, seara, teatrul Act, trei actori şi cu tine, oricine ai fi tu, faţă în faţă cu un jaf meschin şi câteva dileme aproape catastrofale. Ce mai e prietenia azi, dacă eşti frecat la cap pentru o bucăţică de pâine, se întreabă Teach, de cum intră?! Întrebările lui Bobby sunt mult mai simple, e doar un puşti rătăcit şi singurul care, dacă te gândeşti la viaţă, mai are o şansă. Don e buimac: tot ce ştia despre lume se clatină într-o singură zi, scursă în ceva mai mult de două ore. Mai ales că tot ce-şi dorea era să îşi recupereze o monedă veche pe care încasase 90 de parai, dar se simţea păcălit. Şi de aici, dă-i şi râzi, şi mai să-ţi vină să plângi, ba ţi-e milă, ba ţi-e ciudă, ba i-ai lua pe toţi la şuturi, ba doar pe câte unul, până te epuizezi pe tine şi te întrebi: chiar e de căcat viaţa? Adică, tot ce ne dă nou viteză, e doar amăgire? Toate visele, toate planurile, toate ferestrele prin care visăm să intrăm prin efracţie într-o lume mai bună, într-o cafenea mai şic şi într-un pat mai cald, sunt de fapt ferestrele iluziilor zadarnice? Şi cu ce mai rămâi atunci, cât să nu te apuce dracii şi să nu devii, chiar şi la nivelul escrocilor mărunţi, o brută? Pentru că mie, spectacolul acesta cu bizoni americani asta mi-a spus: oriunde te-ai afla în subsolul societăţii, poţi să te salvezi, măcar aparent şi iluzoriu, de asta. Şi, desigur, poţi să te pretinzi onorabil, chiar şi când vine vorba despre o găinărie.
Am văzut American Buffalo într-o seară de vineri în care Vlad Zamfirescu a avut accese ostentative şi căderi libere, un pic prea violente faţă de cursivitatea colegilor de scenă, Marius Florea Vizante a fost într-o vervă mimică demenţială, iar Gheorghe Ifrim m-a încântat pe bune. Băi, focus! Merită să vedeţi şi voi! Bizonilor!