Am ieşit repede din sală pentru că piesa, atât de puţin cât mă pricep, apreciez că a fost foarte bine jucată. Dar cum de a fost atît bine jucată? Interpretarea mea: scenariul era în tinerii actori... Este trist, mă cutremur şi plîng... Nu doresc să spun că Ioana Manciu a trăit real experienţa unui viol. Sau că Pavel Ulici a fost vreodată şeful unei haite de băieţandri nerăbdători să devină bărbaţi înainte de vreme. N-am de unde şti. Mă cutremur şi plîng cu gîndul că vîrsta la care ajungem să fim îngenunchiaţi de păcat, crestaţi pe suflet şi cu serioase carenţe afective e din ce în ce mai mică. Şase tineri (cinci actori şi un regizor), aş ghici, sub 30 de ani, întruchipează aproape perfect realitatea din care inspiră Edna Mazya această piesă... Oare mecanica prin care "repetă" culpa, nu îi doare? Gîndesc că "da" sau că "îi va" şi că, la un moment dat, s-ar putea să nu le mai placă să joace aşa ceva... Dintr-un motiv sau altul am apreciat mai mult perspectiva judiciară, poziţia de critici, de acuzatori a personajelor...
Iată, mă înspăimînt observînd că eu sunt unul dintre acuzatorii acestei seri. Dar, îmi spun, lipsa de cauză, nu ne-ar arunca în acest rol. Acum, suntem şapte (eu împreună cu cei şase de mai sus) şi cu toţii pedalăm pe aceeaşi roată de hamster. Atît cît mă pricep, găsesc că singura speranţă e în vocea timidă a personajului interpretat de Florin Hriţcu... pînă ce cade, slab şi el, în cursă. Doar "şeful" rămîne intangibil... Prin sînge îi curge păcat deja, face tot şi aparent nimic, doar ispiteşte, doar întreabă, doar împinge, se "joacă", dar nu se mînjeşte cu o pradă uşoară şi mai ales nu plînge, nu mai are lacrimi, conştiinţa îi este ecranată... Ceilalţi băieţandri îşi plîng debutul prin ultimul colţ al conştiinţei, fetei îi e mult prea dor de tată, ca să mai discearnă între pericol şi stima de sine călcată repetat în picioare, pentru doar o secundă de dragoste...
Valorile s-au întors. Blîndeţea este noua prostie, curăţia este "not cool", plînsul de mai sus e isterie, ajutorul vine de la oameni în loc să vină de la Dumnezeu, părinţii sunt absenţi prin divorţ sau prin plictis, copiii sunt precoce sau retardaţi... Suntem pe cale să pierdem calea de mijloc, aplaudăm păcatul, plecăm acasă şi uităm tot. Între timp, îmbătrînim urît şi ajungem să nu realizăm de ce. Ce acroşăm în noi şi ne doare? Poate tristeţe (pe care nu o mai sesizăm, dar există), poate cutremur (pe care nu-l mai simţim, dar ne mişcă) sau plîns (chiar dacă ni-l stăpînim şi-l trecem cu vederea). Următoarea repetiţie va avea loc şi următorul spectacol şi următorul fapt real va fi surprins...
PS: Uneori mă întreb pentru cine mai emite Radio Romantic...?!