Singurul care impune regulile este cel mai mare şi cu cea mai multă experienţă dintre ei. Singura lui regulă este câştigarea încrederii victimei. Fascinaţia pe care o victimă o are faţă de călăul său a fost de multe ori o temă de interes pentru psihanaliză. Este o lege a firii de a nu-ţi mai putea lua ochii de la cel care domină, care deţine puterea. Pentru că ochii vânătorului, prin concentrarea cu care privesc, te paralizează. Această dominare e foarte bine jucată de Pavel Ulici, interpretul personajului Asaf Sacharov. Ceilalţi trei băieţi, prietenii lui, sunt nişte "wanna-be" Asaf. Sela, jucat cu multă implicare de Cezar Grumăzescu, şi Gidi, interpretat cu naturaleţe de Vlad Pavel, sunt duri, dar ascultători. Fiindcă prietenia lor funcţionează după principiul unei haite, atunci când simt că vreunul dintre ei este mai slab sau se revoltă, îl vor exclude din ea. Este cazul personajului Schmulik, interpretat cu sinceritate de Florin Hriţcu. Acest băiat este singurul care o place cu adevărat pe Dvori, deoarece nu doreşte să-i facă nici un rău şi o previne mereu cu privire la ceea ce are să i se întâmple, dacă va continua să braveze. Dvori, un personaj din care Ioana Manciu face un rol de compoziţie (puţin mai greu de susţinut pentru că se compune din gesturi şi ticuri comportamentale adolescentine care trebuie să se vadă însă că au o motivaţie psihologică).
Ritmul piesei este energic, atmosfera tensionată, actoria din dotare este solicitată la capacitate maximă: băieţii sunt şi avocaţi la proces (tăioşi şi concişi), Ioana Manciu joacă şi rolul apărătoarei lui Dvori, procuroarea (impunătoare prin voce şi atitudine). Schimbările de plan sunt bruşte şi este de apreciat promptitudinea reacţiilor actorilor. În această situaţie - axarea regizorului Bobi Pricop pe lucrul cu actorii - necesităţile scenografice sunt minime: cinci scaune.
Piesa nu este un text plăcut la auz, dar cel mai important este că nu numai te intrigă, te face şi să vrei să acţionezi ca atunci când erai copil şi îţi înştiinţai eroii cărţilor sau filmelor că după colţ îi aşteaptă primejdia. Nu înţelegeai de ce continuau să meargă în acea direcţie... de obicei, din cauză că trebuiau să salveze pe cineva drag sau să câştige, să cucerească ceva. De ce continuă Dvori jocul-capcană ce îi fusese propus: pentru că e convinsă că la capătul cursei va primi un trofeu mult dorit, pentru care e capabilă să se sacrifice, pe Asaf. Când vezi însă că aşteptările ţi-au fost înşelate, te răzbuni? Pe cine? Ca urmare a dublei perspective asupra întâmplărilor, spectatorului i se dă temă de gândire. El este judecătorul care trebuie să hotărască cine e vinovat, cine este cel care trebuie pedepsit (pot fi două persoane diferite).
Pe toată durata intrării publicului în sală, personajele au fost pe scenă. Aşteptau să-şi spună povestea. Fără să dea verdicte, spectacolul se termină brusc, dar tensiunea din el nu se consumă acolo. În această seară de 8 septembrie 2012, timp de aproape un minut publicul nu a început să aplaude. Iniţial, se simţea nevoia de "albă sau neagră" pentru că nu suntem obişnuiţi cu libertatea opiniei (tot vrem, în mod inconştient, să fie manipulată), după care starea de tensiune care continua să se simtă (Publicul: de ce actorii nu mai fac nimic? Actorii: de ce nimeni nu aplaudă?) a devenit un fel de voluptate a aşteptării. Ca şi cum nu fuseseră destul de expuşi în timpul reprezentaţiei, acum erau priviţi cum respiră. Aplauzele care au izbucnit, într-un final, puternic le-au mulţumit pentru curaj şi pentru răbdare şi, bineînţeles, pentru tot ce au construit în decurs de o oră.