Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Rise of the Planet of the Apes

O maimuţă în pantaloni - Rise of the Planet of the Apes


Port.ro, august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul e o artă care se datează foarte repede. Poate că cei care au văzut pelicula Planet of the Apes în decenii trecute, au apreciat mai mult eforturile machiorilor, ideea, partitura aproape tragică a personajului uman. Nu ştiu dacă a avut atunci, la vizionare, acelaşi efect asupra lor ca The Lord of the Rings asupra noastră. Însă, pe măsură ce a trecut timpul, clar, filmul a devenit desuet, greu de urmărit, de un comic involuntar. Cu un machiaj adus la zi şi cu ceva efecte, opera lui Tim Burton din 2001 a dezamăgit însă pe toată lumea, public şi critică. Degeaba măştile erau mai mobile, dintr-un material mai subţire care permitea câteva reacţii, degeaba era Helena Bonham Carter în distribuţie. Filmul a fost un fiasco, o glumă. Poate tocmai din cauza lui regizorul de la versiunea de acum a optat în mod fericit pentru înlocuirea actorilor cu mască de tip Halloween cu animale digitalizate. Şi, după cum veţi vedea, tânărul regizor Rupert Wyatt reuşeşte un foarte bine închegat film fantastic de acţiune, alert, fără timpi morţi, plin de efecte emoţionante şi scene foarte reuşite din punct de vedere plastic.
 
Bineînţeles, aproape toţi avem pe retină câteva scene (dacă nu ne aducem aminte tot filmul) din clasicul din 1968, Planet of the Apes. Personajul interpretat cu patos dramatic de Charlton Heston descoperea cu groază că planeta pe care s-a întors dintr-o călătorie în spaţiu este condusă de maimuţe inteligente, îmbrăcate, iar oamenii sunt toţi sclavii lor. Cum a fost oare posibil aşa ceva? Filmele care au urmat - o dudă mai mare decât alta - nu şi-au pus această problemă. Dacă vedeţi povestea aceasta nouă, o să înţelegeţi cum şi de ce s-a ajuns acolo. O morală amară - oameni sunt vinovaţi, pierduţi din lăcomie.

Prequel-ul acesta original porneşte de la ideea unui vaccin experimental, ALZ-112, care, încercat pe un cobai cimpanzeu, reuşeşte să îi dezvolte acestuia inteligenţa la cote înalte, umane. Doctorul va creşte puiul (foarte emoţionantă scena când se scoală noaptea să îi ţină de cald) ca pe surogatul lui de copil, partener perfect şi plin de compasiune pentru senilul său tată. Dar, se pare că există efecte secundare. Oamenii nu sunt imuni la ele, sănătatea - mentală mai ales - a tatălui degradându-se îngrijorător (cum tot vedem de la Charly şi Awakenings încoace). Când maimuţa denumită Caesar atacă un vecin care se purtase urât cu tatăl doctorului, animalul trebuie dus departe de casele locuite de oameni. Iar la adăpostul de animale unde nimereşte, acesta va deveni liderul unei noi armate, aşa cum nu s-a mai văzut.

Filmul e neaşteptat de credibil, de emoţionant - da, acceptăm şi şantajul afectiv -, aproape fără urmă de ridicol. Nu mai avem actori îmbrăcaţi în blană care trebuie să se târască în patru labe şi să sară acrobatic cu funii de susţinere sau nu. Caesar, protagonistul filmului, este o creatură creată pe calculator, după mimica şi codurile gestuale ale celui mai invizibil actor, Andy Serkis, cel care a dat viaţă lui King Kong şi, mai ales, lui Gollum. Dacă mersul sau unele gesturi sunt interesante, memorabil însă este registrul superior, ochii mai cu seamă foarte expresivi, actorul reuşind să transmită chiar şi aşa ascuns cele mai sensibile şi umane trăiri.

Sunt destule scene care vă iau prin surprindere, multe care vă lasă cu gura căscată, multe incredibile, dar nu deajuns să nu mai vreţi să vedeţi ce se întâmplă mai departe. Cadrele sunt strânse, sunt multe detalii psihologice, un neaşteptat punct de vedere al animalului de companie, nu al stăpânului. Montaj paralel care te ţine cu sufletul la gură.

Filmul are de toate pentru toţi. O poveste SF, de laborator, bine realizată. O poveste de familie, tandră şi general valabilă. Poveste de dragoste necesară pentru confort şi echilibru. Şi, desigur, una de revoltă personală, de căutare de sine, de găsire a locului în lume. Caesar de aici este aproape frate bun cu Spartacus. Bătălia finală de pe pod, milimetric montată şi atent filmată este scenă de forţă în film.

Îţi rămân în ochi disperarea lui Caesar când înţelege că nu mai merge acasă, limbajul semnelor folosit cu un partener neaşteptat, o alee cu copaci din care încep să cad brusc frunze galbene, uneltele dintr-un gard, o lovitură în pieptul unui cal. Şi multe, multe altele între acestea.

Filmul se urmăreşte cu plăcere de toată familia şi chiar şi cei mai cârcotaşi pot accepta că este foarte bine realizat. Nu vă grăbiţi la final. Căci, pe lângă senzaţia că filmul poate avea o continuare, pe generic mai există un accent, un fel de al doilea final sau un post scriptum care arată cum pandemia a devenit planetară.




 Toate articolele despre Rise of the Planet of the Apes


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Lumea cu susul în jos - Rise of the Planet of the Apes, Andrei Bangu
 Sculaţi, voi, oropsiţi... - Rise of the Planet of the Apes, Andrei Gorzo
 Revolta maimuţelor - Rise of the Planet of the Apes, Doinel Tronaru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer