E greu de zis dacă genul acesta de proiecte se nasc dintr-o viziune autentică sau dintr-un imbold de a mai înşfăca un pumn-doi de dolari. Adică, ce sens îşi are această nouă superproducţie? Planet of the Apes funcţiona la un nivel alegoric, de răstunare a lumii cu susul în jos, de agitare a temerilor umanităţii despre fragilitatea propriei civilizaţii. Ce rost îşi poate găsi o tentativă de a explica "cum s-a ajuns acolo"? De ce mai contează şi de ce naiba n-a făcut-o Schaffner din prima dacă ar fi găsit-o relevantă? (Fie vorba între noi, continuările Planetei... oricum o explicau, dar la ele n-au pus botul criticii americani la fel cum o fac acum, mai ales noua specie de cronicari-de-blog.)
Şi, mai ales, dacă tot pornesc la drum cu intenţiile de a dezvolta o poveste credibilă prin care maimuţele se revoltă (intenţii în cele din urmă neîmplinite la nivelul plauzibilităţii), de ce trebuia să fie atât de prozaici? Un savant tânăr experimentează pe maimuţe un medicament care să combată Alzheimer-ul (deci, omul prea-stăpân pe planetă încearcă să răstoarne "ordinea normală a naturii"). Experimentele sale duc la creşterea IQ-ului maimuţelor (dacă erau rechini, ne pomeneam cu Deep Blue Sea!). Motivaţia sa constă în faptul că însuşi tatăl său e bolnav de Alzheimer (fireşte, publicul trebuie să fie empatic cu el). O fată finuţă cu teamă de Dumnezeu îl avertizează că "unele lucruri nu trebuie schimbate" (de vreo două ori în film şi de vreo două mii patru sute patruzeci şi cinci de ori în altele). În final, "ordinea naturii" chiar e răsturnată de aroganţa omenirii şi ne trezim ameninţaţi de următoare specie de pe scara evoluţiei. Un film precum Splice, deşi făcea manevre pe acelaşi teritoriu, era mult mai îndrăzneţ şi mai imaginativ: în loc să degenereze într-un banal SF moralizator, el devenea un coşmăresc horror familial, în care doi cercetători cu aere adolescentine încercau să se responsabilizeze ca părinţi ai hibridului pe care l-au creat - şi erau târâţi în cele mai negre şi mai perverse colţuri ale "meseriei".
În fine, e posibil să exagerez la partea cu moralizatul. Dar cumva mi-a fost ciudă: lumea maimuţelor e o excelentă reflexie a lumii oamenilor, e plină de trimiteri ferme la comportamentele noastre şi observaţii la locul lor, iar pe urmă constaţi că toate sunt încropite într-un scenariu ciuruit de clişee. Într-o excelentă scenă, Caesar (maimuţa inteligentă - bună găselniţă onomastică, dar preluată din mai vechile filme ale seriei), ajuns la un adăpost pentru primate, intră pe terenul colegilor săi şi este imediat respins; or, ştim cu toţii că intelectul - care presupune şi diferenţiere - este adesea respins de mase şi în rândul oamenilor. Caesar apoi devine manipulant, şi uneşte primatele neevoluate ca să le răzvrătească împotriva asupritorilor, folosindu-se, printre altele, de sălbăticia ieşită din comun a câtorva dintre ele. Nici asta nu este în vreun fel diferit de ceea ce omul a făcut până în prezent.
Cu asemenea observaţii inteligente şi solide, Rise of the Planet of the Apes nu este un blockbuster nici debil, nici lipsit de ambiţii, precum 90% din cele lansate pe perioada verii în ultimii 5-10 ani. Şi mai este notabil pentru personajul său central, cimpanzeul Caesar - unul din puţinele dăţi în care o tehnologie superevoluată (combinaţie de animaţie pe calculator şi motion capture) nu este irosită într-un mod inept, ci e folosită ca să dea naştere unui personaj memorabil. Poate că esenţial a fost şi Andy Serkis - după mimica căruia s-a dezvoltat cea a lui Caesar, însă cert e că rezultatul e mai interesant decât orice Na'vi sau personaje de-ale lui Dickens transpuse după chipul lui Jim Carrey. Până la urmă, asta e ceea ce contează - atunci când efectele speciale sunt folosite ca să genereze emoţie şi credibilitate, şi nu uluire. Desigur, în alte părţi - precum confruntarea de pe Golden Gate - efectele speciale sunt folosite într-o manieră mai convenţională, mai stereotipă (o gorilă sare de pe pod pe un elicopter, forţându-l să se prăbuşească). E reconfortant, general vorbind, că realizatorii nu folosesc efecte speciale pe sistem "dacă nu ai ameţit, nu ne-am atins scopul" (vezi Michael Bay), ci atât-cât-trebuie-şi-unde-trebuie. Păcat, însă, că povestea cusută cu două rânduri de aţă albă nu îi ajută chiar deloc.
De partea oamenilor, observaţiile nu sunt foarte creative, dar sunt corecte: există şi un troublemaker descreierat (jucat convingător de Tom Felton), există aroganţă, iluzie, lăcomie (în persoana directorului unei corporaţii). Nimic nou. Se putea şi mai rău, se putea şi mai bine. Pentru ceva "mai bine" era suficient ca această megaproducţie să nu existe deloc, iar toată tehnologia şi toţi banii investiţi în ea să fi fost folosiţi la altceva. Iar acel "altceva" nu l-am mai văzut de la Terminator 2 şi vechile filme ale lui Cameron încoace.
*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)