Alice din film ce cade şi-şi învaţă lecţiile despre maturizare este Becca, mamă tânără ce încearcă să-şi astâmpere durerea lăsată de moartea băiatului ei de patru ani. Copilul a alergat după câine, poarta grădinii era deschisă şi el a ajuns în stradă, unde o maşină a dat peste el. Filmul ocoleşte cu grijă clişeele. Nu există urlete, nici haine strânse la piept şi mirosite, nici crize furibunde. Filmul, ecranizarea unei piese de teatru de succes a scenaristului (David Lindsay-Abaire), începe la opt luni de la producerea accidentului. Opt luni care s-au târât chinuitor pe rănile deschise ale celor doi. Opt luni când durerea a avut timp să se mai sedimenteze.
Tocmai de aceea protagonista (o Nicole Kidman mai matură, concentrată cum ştie ea să fie mereu în partituri intimiste, foarte slabă fizic) se mişcă cu un aer încă lunatic, dar e în stare deja să facă primii paşi de a scăpa de toate dovezile din casă care-i amintesc în fiecare secundă de cel dus. Are puterea să facă curat, să ducă hainele la donaţii, să sorteze cu răbdare şi fără lacrimi, cu mama sa, jucăriile celui mic. Opt luni de zile când ea a rămas acasă ("Văd amprentele lui peste tot în fiecare zi" ţipă ea către soţ într-una din crizele de cuplu), în timp ce celălalt a lucrat, a jucat squash cu prietenii, a ieşit. Cum să te desprinzi, de unde să găseşti distanţarea necesară, când eşti lipită de locul gol mereu?
Au fost foarte multe filme despre pierderea fiului. Mama din Antichrist-ul lui Trier care jeleşte de îţi (îşi) face rău, tatăl din La stanza del figlio forţat să asculte dramoletele altora prin natura profesiei sale în timp ce el nu poate să-şi consume durerea sau cuplul care se înstrăinează în filmul oscarizat al lui Robert Redford Ordinary People. Părinţi puşi în faţa nevoii de a se obişnui cu gândul că fiul lor nu mai există. Şi nimeni şi nimic nu poate să îl înlocuiască. Încercând pas după pas să rămână la suprafaţa vieţii.
Şi fiecare dramă e trăită în mod unic. Nu poţi să te aşterni ca o frunză pe pământ şi să mori, chiar dacă îţi vine să faci asta. Cât poţi să plângi? Doliul trebuie trăit. Nu e o hârtie pe care s-o ascunzi într-un teanc de cărţi.
Cu cameră mobilă şi imagine foarte frumoasă, contrapunct plastic la drama personajelor, filmul se compune din mici scene care vin să umple isteţ hăul lăsat de dispariţie. În bucătărie, gătind, ea îmbrăcându-se, un mic moment de intimitate când el masează umerii soţiei, Becca şi sora ei (însărcinată, ca drama să fie mai acută) la pedichiură, discuţii la grupul de sprijin cu alţi părinţi care nu mai au copii sau cele cu mama, credibile şi atât de "ca în viaţă", cu excelente nuanţe despre natura umană. De altfel, scena din subsol, când protagonista duce cutiile cu ultimele lucruri ale băiatului şi îşi întreabă mama (care ştie prea bine ce înseamnă pierderea, căci i-a murit fiul de 30 de ani) - "Dispare vreodată?" (ea, durerea, el, golul), cu mama (excepţională Dianne West, ce mare actriţă, ce lecţie de cinema) care răspunde sincer "Nu, dar devine suportabilă, ca o cărămidă în buzunar", este o scenă de mare forţă emoţională, parcă cea care te atinge cel mai mult, până la lacrimi.
Şi filmul se îmbogăţeşte cu întâlnirile Beccăi cu un tânăr, pe o bancă, aceeaşi, în parc, foarte frumoase discuţii. L-a întâlnit, l-a urmărit şi acum îşi fac mărturisiri pe bancă. El scrie o carte de benzi desenate (o vezi cum creşte, căci regizorul intarsiază în poveste cadre-tampon, frumoase şi stranii, detalii cu colajele din cartea lui despre universuri paralele). Miles Teller, frumos, matur şi foarte bun, atrage atenţia asupra lui, clar de urmărit, căci sigur se va transforma într-un actor de mare forţă. Iar titlul filmului este şi titlul cărţii lui desenate.
Atâtea feluri de vină - la maturii din cuplu, la mama ei, la băiat. "Poate am depăşit puţin limita de viteză" mărturiseşte el plângând lângă o ea cu lacrimi în ochi. Căci tânărul acesta nu e nimeni altul decât şoferul care i-a ucis copilul. Şi ea are nevoie de ideea lui de universuri paralele. " Asta e versiunea tristă a mea... Îmi place gândul ăsta. Undeva, departe, mă distrez".
Filmul te poartă prin derutele unui cuplu care şi-a oprit motoarele, care de opt luni nu mai are viaţă sexuală, nu mai are nimic. Şi vine o dimineaţă, în bucătărie, când el îi spune că a crezut că a plecat (după ce noi văzusem înainte cât de înnebunit o căutase prin toată casa goală). "Deci, ce o să facem?" şi explicaţiile din cadru devin voce din off care curge pe imagini din viitor deja. "O să le punem multe întrebări despre copii la petrecere. O să ne prefacem că ne interesează"... "Va fi ceva". Şi acest "ceva" trebuie găsit de fiecare, singur, aşa cum şi trebuie să fie. Până atunci, rămân parteneri de drum. Frumoasă mergere înainte.