Quality Bourgeois Theatre - Rabbit Hole

La opt luni după ce copilul lor (în vîrstă de patru ani) a murit călcat de o maşină, soţii Becca şi Howie (Nicole Kidman şi Aaron Eckhart), care înainte de accident le aveau pe toate, se desprind atît de grupul terapeutic la care au aderat, cît şi - tot mai mult - unul de celălalt, bîjbîind, fiecare pe cont propriu, după cîte un idiosincratic paliativ personal. Caracterul neortodox al eforturilor lor disperate de automedicaţie constituie una dintre calităţile care ridică Rabbit Hole deasupra mediei tentativelor mainstream de a dramatiza experienţa pierderii unui copil. Cu tendinţa lor de a se organiza ca naraţiuni în jurul unui model teoretic de tip "cele cinci etape ale doliului" şi de a reprezenta fiecare etapă prin simptomele ei cele mai comune, aceste dramatizări tind să reglementeze suferinţa în moduri care o fac prea uşor de contemplat (obscen de uşor, consideră unii critici, de unde şi sintagma folosită uneori pentru a desemna aceeastă specie dramatică: grief porn.) Pe cînd dramaturgul David Lindsay-Abaire, care-şi adaptează aici propria piesă de teatru distinsă cu premiul Pulitzer, se străduieşte să asigure suferinţei eroilor săi o doză de nereglementabil care să complice emoţional actul contemplării ei. De exemplu, una e să arăţi că suferinţa a ascuţit limba soţiei ca un ac de viespe şi alta e să arăţi (aşa cum arată clar Nicole Kidman) că aceasta îşi procură şi o anumită plăcere din răutatea pe care suferinţa a scos-o din ea. O scurtă zăbovire a camerei pe feţele şocate ale unor vizitatori (mamă, tată şi copil) cărora soţul vrea să le vîndă casa, atunci cînd acesta se apucă să le spună că încă îşi mai poate simţi prin preajmă copilul mort, provoacă o deconcertantă schimbare de perspectivă asupra comportamentului său, care - oribil, dar adevărat - din unghiul respectiv se vede destul de comic. Atunci cînd Becca refuză să-l mai însoţească la şedinţele cu grupul terapeutic - compus din părinţi ca ei -, Howie găseşte alinare în compania unei alte membre a grupului (jucată de actriţa de origine coreeană Sandra Oh), dar nu vorbind cu ea despre ce simte fiecare (în felul regulamentar-terapeutic) şi nici sărind în pat cu ea (în felul regulamentar-melodramatic), ci alunecînd alături de ea (şi de bong-ul ei cu marijuana) într-o dulce, neaşteptată şi trecătoare stare de iresponsabilitate puerilă, de chiulangeală, chicoteală şi inocenţă iluzorie (căci posibilitatea adulterului pluteşte totuşi în aer). Dacă alinarea lui ia forma asta, a soţiei lui ia forma unei serii de conversaţii cu un adolescent sensibil ce se dovedeşte a fi şoferul care i-a călcat copilul. Nici ei nu vorbesc prea mult despre tragedia care-i leagă; băiatul e autorul unei benzi desenate despre universuri paralele (intitulată Rabbit Hole, după portalul prin care intră Alice în Ţara Minunilor) şi acesta e subiectul de care se interesează Becca. De o delicateţe vecină cu preţiozitatea şi de o armonie cam îndatorată întîmplării-care-uneori-potriveşte-lucrurile-atît-de-bine (întîmplarea face ca, mergînd prin oraş, Becca să-l vadă pe băiat, apoi ca băiatul să aibă o o fire atît de artistică, apoi ca arta lui să exploreze o idee atît de consolatoare pentru cineva aflat în situaţia Beccăi), raportul lor e mai artificial decît cel dintre Howie şi doamna cu bong-ul, dar atestă aceeaşi ambiţie, din partea dramaturgului, de a-şi duce personajele spre ceea ce în limbaj terapeutic se cheamă closure, însă mergînd pe drumuri mai puţin bătătorite.

Cu toate fluctuaţiile lui tonale delicate şi totodată mordante, Rabbit Hole nu se sustrage întru totul etichetării ca grief porn. Făcînd din sora eroinei o femeie gravidă şi din mama lor (jucată de o altă actriţă minunată - Dianne Wiest) o femeie care ştie din experienţă cum e să-ţi moară un copil (cele două surori avuseseră cîndva şi un frate), Lindsay-Abaire face ca interacţiunile eroinei cu ele să nu poată devia nici o secundă de la esenţial, de la subiect. Spre deosebire de ea - care (pînă începe să-şi dea întîlniri cu băiatul acela) nu are relaţii cu nimeni altcineva în afară de mamă, soră şi soţ -, Howie continuă să meargă la serviciu, dar Lindsay-Abaire şi regizorul John Cameron Mitchell nu sînt prea interesaţi să ne arate ce anume face acolo. Reţeaua de rude, prieteni, colegi, contacte vagi sau întîmplătoare etc., pe care filmul o ţese în jurul eroilor săi, e una voit rarefiată, în care nici o interacţiune socială nu riscă să le distragă accidental atenţia de la suferinţa lor. Dacă pornoul prezintă un mediu controlat, în care sexul e unica dimensiune a vieţii, grief pornoul prezintă un mediu la fel de controlat, în care suferinţa e unica substanţă a oricărei interacţiuni, unicul element din compoziţia aerului. Muzica acestui film (spartană în tristeţea ei, dar nu mai puţin manipulativă din cauza asta) şi veiozele chioare dispuse strategic în livingul, dormitorul şi bucătăria protagoniştilor, sînt calibrate anume pentru un asemenea efect.