Nu multe trupe se pot compara cu U2 când e vorba de integritate, succes în proporţii egale la "mase" şi "elite", spirit de supravieţuire şi capacitate de reinvenţie. Lucrurile n-au stat însă întotdeauna aşa. La sfârşitul deceniului 8, după succesul enorm cu Joshua Tree, U2 era în culmea gloriei - şi a aroganţei, ar adăuga unii. Singurul lucru care le mai rămăsese de făcut celor patru irlandezi era să se despartă în buna tradiţie mai sus menţionată. În schimb, Bono, Edge, Larry Mullen, Jr. şi Adam Clayton se retrag într-un studio din Berlinul proaspăt reunificat, stau într-un hotel cu totul şi cu totul... maro, se dau cu Trabantul pe Strasse, şi - în special - îşi resuscitează simţul umorului şi se reinventează în şi prin Achtung Baby. Un bebeluş născut în chinuri. Cu patru părinţi cu ego-uri cât turnul televiziunii din Berlin. Când l-am întrebat pe Bono cât de probabilă era (pe o scară de la 1 la 10) despărţirea lor înainte de Achtung Baby, mi-a răspuns: "Very... That's Irish for 9."
La prima vedere, subiectul excelentului documentar regizat de Guggenheim ar fi geneza lui Achtung Baby - albumul U2 din 1991 - dar accesul extraordinar al regizorului la membrii trupei are drept rezultat un portret intim şi neaşteptat al (probabil) celei mai cunoscute trupe de rock de la Beatles şi Rolling Stones încoace.
Premiza documentarului: trupa se întoarce la Studiourile Hansa din Berlin ca să repete pentru festivalul de Glastonbury, unde şi-au propus să cânte Achtung Baby. E o plăcere să-i vezi pe cei patru domni (deja de o anumită vârstă...) în plină formă, găsind interpretări proaspete la The Fly, One sau Even Better Than the Real Thing, făcând mişto de versiunile iniţiale ascultate pe casete ("It's actually not alright" zice Bono ascultând refrenul de la Zoo Station: "It's alright, It's alright / Hey Baby / It's alright...") dar, mai ales, amintindu-şi chinurile creaţiei de acum 20 de ani.
Bono rămâne acelaşi povestitor şugubăţ şi auto-ironic, iar Edge e... Edge. Exemplu? Întrebare la conferinţa de presă: "Edge, are you a perfectionist?" Edge: "I'm trying to be but I'm not there yet..." Cele mai interesante poveşti însă vin din afara grupului, de la colaboratorii (şi monştrii sacri) Brian Eno şi Daniel Lanois, care ne oferă nişte descrieri fascinante ale încâlcitelor, straniilor şi deseori amuzantelor călătorii de la inspiraţie la butonul pe care scrie Record.
N-am nici o îndoială că From the Sky Down îşi va câştiga un loc binemeritat între marile documentare rock - de la Shine a Light la The Last Waltz, de la Don't Look Back la New York Doll, sau, de ce nu?... It Might Get Loud.
A, şi să nu uit: ştiu că lumea strâmbă din nas când puriştii insistă că filmele trebuie văzute la cinema dar From the Sky Down e cel mai bine de gustat pe ecran lat - cât mai lat, cu Dolby şi tot dichisul. Aşa cum o experienţă U2 nu poate fi perfectă (si completă) decât pe un stadion. It Will Get Loud...
