Ideea de film de dans în 3D, precum ideea de 3D în sine, poate fi dezbătută mult şi bine, dat fiind ca destul de multe voci (avizate) susţin că 3D-ul e un moft care va dispărea de pe firmament (aşa cum a mai făcut-o de câteva ori până acum...), dat fiind că e impus spectatorilor, şi nu a apărut din nevoile / dorinţele acestora, etc, etc.
Wim Wenders, meseriaş (în sensul propriu al cuvântului) cum îl ştim, surprinde inventivitatea strălucitoare a coregrafiei şi mişcările "marca Pina" ale dansatorilor din compania ei - Tanztheater Wuppertal, nume care a devenit un substantiv comun în dansul contemporan.
Structura filmului nu e revoluţionară (scenele alternează... metronomic între talking heads şi scene de dans), dar realizarea tehnică îţi taie răsuflarea.
The talking heads (mai exact, staring heads + voice off) sunt colaboratorii Pinei care încearcă, fiecare în felul lui / ei, să răspundă la întrebarea "Cine a fost Pina?" Dintre răspunsuri: "un explorator radical", care "vede vise".
Mai toate piesele ei de rezistenţă sunt recreate în filmul lui Wenders: Café Müller (celebrul "dans cu ochii închişi"), Le sacré du printemps, Full Moon, Kontakthof, inclusiv o bucată pe muzică de Bălănescu Quarter featuring Maria Tănase.
Pentru Wenders, totul a început în 1985, când a descoperit Café Müller şi a început să se gândească la un film cu Pina. Al doilea moment definitoriu s-a petrecut mult mai târziu, în 2008, când a văzut U2-3D la Cannes şi a realizat că 3D e vehiculul ideal pentru a transpune Tanztheater-ul Pinei Bausch pe ecran.
La sfârşitul proiecţiei, un lucru mi-a fost clar: nu trebuie să fii un fin cunoscător într-ale dansului contemporan ca să fii intrigat / tulburat / fermecat de magia (multidimensională) a dansului Pinei Bausch.