Dacă vă place matematica şi aveţi chef de ceva permutări de trei luaţi câte doi, mergeţi să vedeţi Voir la mer. Riscul? S-ar putea să iasă mai multe posibilităţi decât permite logica. Sau să dea cu virgulă. De fapt chiar dacă nu vă place jocul cu cifrele, mergeţi să-l vedeţi. Pentru că veţi avea parte de o grămadă de alte jocuri. De replici savuroase, de hohote de râs şi de muuulte momente în care mai înţelept e să îţi duci mâna la ochi.
Într-o seară, Nicolas o vede într-o discotecă. E diafană, provocatoare şi plictisită. O invită la dans, însă primeşte numai un pumn în arcadă de la Max, iubitul ei mult mai în vârstă, care o ţine în colivie ca pe o pasăre cântătoare. A doua zi, tânărul se trezeşte cu Prudence pe scările de lângă apartamentul lui. Fugise doar cu haina de pe ea de la furnizorul de bijuterii care o confunda cu o nestemată, rece şi strălucitoare. Venise la Nicolas, un frumos necunoscut. Băieţică fără căpătâi, dar cu inima largă, unde o primeşte şi pe ea. Dar ea, Prudence, este oricum, numai prudentă nu. Nici Clément, fratele lui Nicolas, nu e prea blând. Mecanic auto cam iute la mânie, urăşte maşinile Citroën ("Târfă nemţească!") şi tocmai a fost părăsit de iubită. Însă de monstrul german pe patru roţi şi de iubire va depinde în călătoria pe care o începe alături de fratele lui. Drumul lor se aşterne ca o poveste cu serpentine, spusă parcă pentru a scoate la iveală slăbiciunile fiecăruia.
Ce mai tura-vura, Prudence cea nurlie şi zurlie li se alătură celor doi fraţi pe drumul spre Saint-Jean-de-Luz, unde aceşti voiau să-şi viziteze mama. La început merg cu "ia-mă, nene", numai că "nenea" cel binevoitor care opreşte Citroën-ul să-i ia este chiar Max, iubitul de la care ea evadase. Se lasă cu fugă-n câmp şi prin pădure. Ascunzişuri prin tufe. Foşnete, gâfâială, focuri de armă. Geamuri sparte. Icneli, pumni, sânge. Demaraje cu poticneli. Apoi în trombă. Camera de filmat pare să fugă şi ea odată cu personajele, peste gropi şi povârnişuri. Mai-mai să se julească obiectivul în boscheţi. Urmărirea are însă un iz de joc, de convenţie belicoasă dincolo de care oamenii au legături hilar-degajate. Cum ar fi că Max spumegă de frustrare şi are cămaşa murdară de propriul sânge în timp ce Prudence îl sună, senină, de pe telefonul lui Nicolas, ca să îi indice sub care copac i-au lăsat maşina. O rază de soare se revarsă prin parbriz pe gâtul şi umărul sinuos al fetei, rumenindu-l. Degetele lui Nicolas se plimbă tremurătoare pe omoplatul ei uşor deplasat. Clément, la volan, scrâşneşte şi înghite. E prefigurarea jocului erotic care va începe curând.
Prima noapte în rulotă, Nicolas şi Clément împart un pat, apoi cerul liber. De a doua zi, încep să o împartă pe Prudence: frăţeşte, fără ca nimeni să se supere. Ea însăşi îi îndeamnă, cu un surâs în colţul gurii, învăluită în stropi de apă şi raze de la apus. Încep valurile. Încep permutările. În rulotă, în paturi supraetajate şi străine, pe iarbă, sub duş. Conduc cu rândul. Fac dragoste cu rândul. Iubesc cu rândul. Începe matematica. Începe chimia.
În tot acest joc dulce-amar-neruşinat, senin şi vinovat deopotrivă, Prudence nu pare nicidecum o orfană crescută de măicuţe, aşa cum pretinde. Nu pare nici să o deranjeze că nu are un adăpost, chiar dacă poartă un tricou pe care scrie, nu întâmplător, "Adopt Me". Este, mai degrabă, un diamant pe care Max nu apucase să îl şlefuiască destul şi care, scăpat din cleştele bijutierului, capătă străluciri nebănuite. Sau, privită cu un ochi puritan, auster, o veritabilă otreapă - mai ceva ca maşina nemţească. De fapt, Prudence e câte puţin din fiecare. Însă nu poţi să spui că nu musteşte de farmec!
Peste drumul celor trei se mai rostogolesc din când în când butoaie cu inflamabil - ca şi cum nu erau deja destul de aprinşi. Ouăle de ciocolată cu surpriză, băţul-lung-băţul-scurt şi concursul cine-e-în-stare-să-mănânce-trei-biscuiţi-cu-unt-într-un-minut sunt un praf de condiment pe mâncarea deja savuros de scandaloasă. Scandalos de savuroasă. Din când în când, mai sar calul. Le mai cade şi cerul în cap. Ca atunci când Prudence le spune că vrea să facă dragoste cu amândoi deodată. Ca atunci când Clément primeşte un telefon din care află că mama, spre care se îndreptau, murise de atac cerebral. În acea clipă, vata de zahăr din care fata muşca, voluptuos ca întotdeauna, se prăbuşeşte în slow-motion pe asfalt, iar braţele ei se aruncă în jurul gâtului lui. Secvenţa are tuşe de absurd dureros: un frate îşi plânge mama, îmbrăţişat strâns de iubita comună, timp în care celălalt face rotiri în aer cu o maşină de raliu. Râde satisfăcut, cu câteva clipe înainte să afle vestea pe un fond sonor asurzitor, care îi transformă pe cei trei în nişte tristeţi revoltate şi mute.
Nu le mai arde de nebunii. De acum, drumul se aşterne grav şi tăcut, iar goliciunea neruşinată se îmbracă în haine de doliu. Înainte de funeralii însă, cei trei văd marea şi îşi mai permit un ultim joc: să privească apusul de două ori, la distanţă de numai câteva minute. Prudence, înfăşurată în lumina soarelui oranj, pare nepământeană, iar ochii ei capătă o nuanţă sticloasă, metalică, hipnotizantă.
Însă înmormântarea nu pune capăt jocului. "Am plâns ca şi cum ar fi fost mama mea", le mărturiseşte Prudence celor doi, pe plajă, în timp ce îi sărută cu foc şi lacrimi pe obraji, de amarul despărţirii de iubiţi. Ea rămâne chelneriţă la pizzeria unde cu o seară înainte mâncase o Quatro Staggione şi băuse vin roşu. Ce uită să le spună celor doi e că la masa ei fuseseră de două ori Patru Anotimpuri, adică Opt anotimpuri, adică doi ani. Şi două pahare de vin, pentru că Max i se alăturase.
Dar Prudence nu poartă în ea vocaţia de a rămâne. Iar "adio" nu este altceva decât un provizorat. După despărţire, un alt autostop, o altă urmărire în trombă. Un casetofon, o melodie şi un dans restant. O altă despărţire şi o falsă traversare. Un fals autostop. Zâmbete largi, priviri languroase, trei luate câte două. Promisiunea tacită a altor şi altor fapte. Din nou. Sugestia unei reîntoarceri. Dar cine ştie pentru cât timp...?
După film, stăteam de vorbă cu o prietenă. Ea: "... şi francezii ăştia! Oricât ar fi de fini, nu se simt bine până când nu sunt niţel libidinoşi!" Eu: "Ba oricât ar fi de libidinoşi, n-au cum, n-au cum să nu fie fini!"
Voir la mer
Regia: Patrice Leconte
Cu: Clément Sibony, Pauline Lefèvre, Nicolas Giraud
(Avanpremieră în cadrul Festivalului Filmului Francez, Bucureşti, 21-28 octombrie 2011, Cinema Studio; proiecţii duminică, 23 octombrie 2011, orele 20:00; luni, 24 octombrie 2011, orele 11:00 şi joi, 27 octombrie 2011, orele 16:00)