Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film francez, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dar iubirile de mai demult...? - Un amour de jeunesse la Festivalul Filmului Francez, 2011


octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La vie ne peut être comprise qu'en revenant en arrière, mais doit être vécue en allant de l'avant. / Viaţa nu o putem înţelege decât privind înapoi, însă ea trebuie trăită mergând drept înainte.

Camille şi Sullivan se iubesc la nebunie. Fără limite, fără închistări, fără griji. Ea are abia 15 ani, el - nu mult peste. Ce le mai trebuie?! Ei bine, aparenţele sunt, ca mai mereu, înşelătoare. În povestea lor (aproape) ideală, îndoiala se strecoară şi îşi arată colţii. Legătura dintre ei piere, puţin câte puţin. Nu însă şi iubirea. Peste ani, când Camille are o relaţie stabilă cu Lorenz, profesorul ei de arhitectură, Sullivan apare pe neaşteptate. Ce era adormit în inima ei se retrezeşte, iar femeia se redă pasiunii mistuitoare care o adusese în pragul morţii în adolescenţă. Cu Un amour de jeunesse (2010), regizoarea Mia Hansen-LOVE spune o poveste discretă, à la française, despre sfâşierea între iubirea înflăcărată şi iubirea stabilă, despre slăbiciuni şi despre forţa de a alege. Similitudinile trecut-prezent sunt un laitmotiv subtil, fie că se fac simţite prin pălării de paie sau lacrimi înnodate sub bărbie. Până la urmă, te ia cu furnicături pe şira spinării.


Suntem în 6 februarie 1999. E puţin înnorat, iar Sullivan, un tânăr slăbuţ cu păr ondulat şi ochi mari pedalează pe străzile plouate ale Parisului către dormitorul unde iubita lui, Camille, îl aşteaptă înfăşurată în cearşafurile albastre printre care făcuseră dragoste. Nuditatea lor are ceva ludic, copilăresc. Aşa cum şi iubirea lor pare un joc nevinovat. Aşa cum şi Camille are chip ingenuu şi forme androgine. Pe care şi le va păstra chiar şi atunci când dragostea lor se va transforma într-un adulter dezlănţuit, atroce, iar inima ei, cândva pură, va primi înăuntru doi bărbaţi. Două feluri diferite de a iubi.

Deocamdată însă amândoi sunt tineri. Camille, în miezul langoarei, îşi ridică zidurile vieţii doar în jurul lui. Însă el, sub diferite pretexte, mai degrabă lipseşte din fortăreaţa inimii ei, preferând aventura în locul siguranţei... ce-i drept, cam acaparatoare a iubirii ei. Chiar dacă asta înseamnă escapade cu prietenii în cluburi obscure unde "toată lumea nu vrea decât să fumeze iarbă şi să şi-o pună". Chiar dacă "nu trage nimic şi nu i-o trage nimănui". La adăpostul nobil al gustului pentru aventură, Sullivan îşi abandonează studiile, iar în toamnă pleacă în America de Sud pentru 10 luni, împreună cu doi prieteni. În vara dinainte, cei doi îndrăgostiţi avuseseră parte de o escapadă la o cabană din apropierea Loirei. În peisajul cu vegetaţie luxuriantă şi alură provensală, aveau ceva din idilicul călătoriei la ţară pe care Felix şi Otilia ai lui G. Călinescu o fac pe moşia lui Pascalopol, chiar dacă izul este mai puţin mioritic. Însă în ambele cazuri, aventura bucolică reprezintă începutul sfârşitului. Prilej pentru Camille de a scoate la lumină toate temerile, frustrările, obsesiile şi ameninţările, călătoria este compromisă. Chiar dacă cei doi se scaldă împreună, se plimbă pe aceeaşi motocicletă, călăresc acelaşi cal furat sau mănâncă friptură cu muştar şi cu sărutări înfocate, după o ceartă zdravănă.

El iese pe uşă. Ea zace în pat, ghemuită, zguduindu-se de plâns. "O să treacă repede, ai să vezi", îi spune mama ei. Însă n-avea să fie aşa. Urmează toamna, cu nori, cu frig şi cu ploaie. Cu oamenii mulţi din autobuz şi cu singurătatea din suflet, cu fularul lung de lână înfăşurat în jurul gâtului, care nu ţine de cald. Cu fumul primei ţigări. Cu tăcerea îndurerată. Cu scrisorile lui, pline ba de mărturisiri înflăcărate, ba de ezitări, reproşuri, dezvinovăţiri şi "lasă-mă să te las". Cu flaconul de pastile înghiţite la disperare. Cu lacrimile înnodate sub bărbie, pe patul de spital, cu îngrijorarea părinţilor care pluteşte în aer: "Trebuie să întorci pagina", îi spune tatăl ei.

Şi Camille întoarce pagina. Îşi taie părul. Se angajează ca stewardesă. Apoi lucrează într-un bar de noapte, unde peste candoarea chipului ei se aştern zgomotul, promiscuitatea, straturile de machiaj vulgar şi o perucă blondă. Apoi, studentă la arhitectură. Proiectează clădiri în care centrală este recluziunea. "Mănăstire, nu cămin", este remarca unuia dintre formatorii ei, parcă pentru a reda în mod fidel tendinţa fetei de a se însingura, de a se închide în sine. La Arhitectură îl întâlneşte pe Lorenz - în jur de 50 de ani, plete blonde, aer relaxat, uşor nonconformist. Foarte original în predare, profesorul îşi face intrarea ca Arhitectul-poet, care vede în lumină expresia unei îndoieli şi încearcă să afle de la studenţii săi care este forma unei sclipiri. Curând însă, sclipirea ia în ochii lui forma lui Camille, de care se apropie, mai întâi fascinat de maturitatea gândirii ei, iar mai apoi, de... ea însăşi.

Este 12 iulie 2007. Au trecut 8 ani de la vacanţa la ţară din adolescenţă, iar acum Camille şi Lorenz sunt un cuplu închegat. Amândoi arhitecţi. Nu întâmplător stabilitatea sentimentală este legată de împărtăşirea aceleiaşi profesii - solitară, dar cu fundaţii zdravene. Într-o zi, în autobuz, Camille o întâlneşte pe mama lui Sullivan. Aflând că băiatul s-a întors, îi lasă femeii numărul ei de telefon, într-un puseu de nestăpânire. Urmarea este previzibilă, chiar dacă întâlnirea dintre cei doi foşti îndrăgostiţi este dinamică, din mersul bicicletei. După 8 ani de despărţire, urmează o cafea. O conversaţie măruntă. O mărturisire sinceră: "Îl iubesc la fel de mult cum te-am iubit pe tine, dar altfel." O bere. Două. Un film pe care ea îl adoră, în timp ce pe el îl dezgustă. Un sărut eliberator. O mărturisire şi mai sinceră: "Te-am iubit mereu şi niciodată n-am ştiut de ce." Apoi zăgazurile rupte, întâlnirile pe ascuns, pasiunea, infidelitatea, cui îi mai pasă?! Lorenz e plecat în Yemen, iar Camille îşi face de cap cu dragostea ei din tinereţe. "Te port înlăuntrul meu ca pe o boală", îi spune ea.

Năravul însă nu-l schimbi nici cu una, nici cu două. Nici cu opt ani de despărţire, nici cu reveniri furtunoase: Sullivan pleacă din nou, la fel de însetat de aventură, cu aerul la fel de nevinovat şi la fel de nesigur când se va întoarce. Când Camille se duce după el în Marsilia, rămâne singură în camera de hotel închiriată. Sullivan a dispărut. Dar nu de tot. Urmează scrisori la fel de înflăcărate ca cele din adolescenţă. Însă ceea ce lipseşte din ele cu desăvârşire este tocmai dragostea. Amantul ba se dezvinovăţeşte, ba acuză, ba se condamnă, ba se scuză. O ridică pe Camille pe un piedestal suficient, igienic de înalt încât el să se afle la adăpostul imposibilităţii de a o merita. Iubire aşa-zis platonică. Scuze răsuflate. Laş. Din nou, lacrimi înnodate sub bărbie. Sub bărbia ei.

Camille regăseşte într-un cuier o frântură din Sullivan, din vara aceea, din povestea lor: pălăria pe care o purtaseră amândoi în timpul vacanţei la cabană, unde acum ea se află cu Lorenz. Poartă aceeaşi rochie ca atunci, iar la fereastră, vântul umflă aceleaşi perdele înflorate - recurenţă cu menirea de a zdrobi trecutul de prezent. Dar Camille nu e aceeaşi. Ironic este că atunci când îl cheamă pe Lorenz să i se alăture pentru o baie în Loire, el o trimite înainte şi îi dă sfatul... bătrânesc de a-şi acoperi capul cu o pălărie. Fireşte, nu avea de unde să ştie că iubita lui va găsi printre vechituri tocmai pălăria sub ale cărei boruri înguste se ascundea tot trecutul ei larg şi dureros. Ajunsă pe malul Loirei, Camille alege pietrele potrivite pentru a priponi cearşaful de plajă, astfel încât să un fie luat de vânt. De altfel, bucata de material este un simbol pentru planul întins, larg şi nesinuos, deşi supus vânturilor - relaţia ei cu Lorenz. Dar uită să pună o piatră - metaforă pentru stabilitate - şi pe pălărie. Camille intră în apă. A fost nevoie numai de o clipă pentru ca o pală de vânt să ridice pălăria şi să o poarte, iremediabil, departe, pe unde, în timp ce perspectiva se lărgeşte, iar mărul discordiei se îndepărtează, în ritm de vals, până devine imperceptibil.

A, iar Camille înoată în partea opusă. Da, împotriva vânturilor...!

Povestea Miei Hansen-Love este o felie de viaţă. Cu blat de trecut de-o savoare amară şi cremă de prezent cu o consistenţă incertă. Cu densitatea epică a unei crème brûlée autentice, asezonată cu cântecele de jale ale lui Mercedes Sosa, pulverizatoare de fiori de centimetru pătrat de piele de găină. Este depănată aşa cum o cameră de luat vederi ar face un travelling lent prin viaţă. Ar putea fi viaţa oricui. A mea. Sau a ta.

Ce zici, tu te-ai fi dus după pălărie?

Un amour de jeunesse
Regia: Mia Hansen-Løve
Cu: Lola Créton, Sebastian Urzendowsky, Magne-Havard Brekke.

(Avanpremieră în cadrul Festivalului Filmului Francez, Bucureşti, 21-28 octombrie 2011, Cinema Studio; proiecţii marţi, 25 octombrie 2011, orele 20:00 şi miercuri, 26 octombrie 2011, orele 11:00; Festivalul de film de la Locarno, Festivalul de Film de la Toronto 2011)



 Toate articolele despre Festivalul de film francez, 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anca-Maria Pănoiu


Alte articole

 Să nu vezi marea de prea multe valuri - Voir la mer la Festivalul Filmului Francez, 2011, Anca-Maria Pănoiu
 Programul Festivalului filmului francez, 2011, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer