Drive este un film minimalist din perspectiva dialogului, garantând, până la un anumit moment o penurie de cuvinte agresivă dar necesară - pe care o întâlnim şi în Aurora noastră -, asociată cu o abundenţă de trăire senzorială a tensiunii, a presiunii, a conflictului, a stresului, a bătăilor accelerate ale inimii.
Am apreciat întotdeauna regizorii care cer actorilor să îşi prezinte întreg continuum-ul interior dintre bine şi rău de dragul complexităţii personajului lor. Nicolas Winding Refn reuşeşte asta. Cu toate că l-am văzut pe Ryan Gosling doar ca pe un puşti James-Dean-wanna-be, m-a surprins plăcut capacitatea lui de dedublare şi uşurinţa de "a cînta pe mai multe octave" (a se citi de a se transpune în grade diferite pe continuum-ul dintre ticălos şi imposibil de a nu fi iubit).
Au fost puţine filme în care am avut sentimentul viu că personajul principal iubeşte cu putere şi se poate jertfi. Mi s-a întâmplat în Love Story (1970), Somewhere In Time (1980), What Dreams May Come (1998), Serendipity (2001), adică, o dată la zece ani. Îmi spun: "Rar". Întrebându-mă: "Dar de ce e aşa?", sigurul răspuns pertinent pe care mi l-aş putea oferi ar fi: "Pentru că dragostea este jertfă, iar determinarea de a lupta şi a te jertfi nu stă în putere oricui". Driver-ul filmului asta demonstrează: că dragostea sa este mai presus de promisiuni făcute sieşi, de pericole posibile sau de prejudecăţi. De convenţii sau de relaţii: totul e despre cealaltă persoană, iar jertfa sa ar fi prea puţină dacă viaţa iubitei sale ar fi în siguranţă.
Mai spuneam într-un loc că trăim în era easy-chair-ului masculin şi este extrem de dificil să ne ieşim din firea comodă şi liniştită a unui trai decent, neangajant, securizant şi plictisitor. Ne-o zice şi întăreşte sistemul în care ne învîrtim, fără dorinţa de a schimba evidentul şi permanentul cotidianului, cu ciudatul şi spumosul felului neatins. Driver-ul filmului nostru o face şi reuşeşte, precum toate celelalte personaje, să nu suporte pereţii cutiei condiţiei sale, să se depăşească şi prin aceasta să atingă limite pe care nu le-ar fi manifestat abordînd viaţa altfel.
Putem crede că e utopic să reuşim şi să ne bucurăm de succes. E mai sigur să rămînem liniari, decît să devenim vreodată tridimensionali. S-ar putea ca, odată ridicaţi la un alt nivel, să ne lumineze un reflector prea puternic şi să ne prindă goi, precum cîndva pe un împărat. "Şi dacă ceilalţi vor rîde?", la asta vă gîndiţi, nu? Vă dau un sfat pe care l-am preluat pe furiş din Drive: "Mai bine rîd Oamenii, decît să rîdă Viaţa de voi!".