În realitate, mixul de genuri e şi mai complex. Drive trage cu ochiul la stilistica filmelor de acţiune de serie B din anii '70-'80, precum şi la cea a genului western şi la filmele cu mafioţi decăzuţi, deconstruite în anii '90 de regizori precum Jim Jarmusch (ca în Ghost Dog). Dacă mai adăugăm şi referinţele directe la cea de-a şaptea artă (şoferul e cascador în filme de acţiune, unul din interlopii pentru care ajunge să lucreze produsese filme pe care criticii le numiseră "europene" dar lui i se păreau "de rahat"), ajungem la o ultra-postmodernistă sinteză de genuri şi stilistici, uneori amuzantă. Refn foloseşte îndrăzneţ cadre lungi şi medii, atât în momente de suspans, cât şi în de cele de "acalmie" (reliefând din plin, în plan secund, interioare de apartamente, cafenele, coridoare), care deseori capătă o linişte intimă. În primele 10 minute, maşina eroului, cu doi hoţi pe bancheta dn spate, e scrutată de un elicopter de poliţie şi se piteşte de câteva ori printre stâlpi, după care re-demarează în trombă şi iese definitiv din urmărire oprind în parcarea unui stadion - străzile Los Angeles-ului sunt revelate calm în acest joc de-a şoarecele şi pisica, iar zgomotele anvelopelor, sirenelor şi elicelor izbucnesc doar de câteva ori, în cea mai mare parte auzindu-se în surdină. E drept că puţine filme americane au ajuns la asemenea construcţii (prima care-mi vine în minte îl găsea pe Steve McQueen la volanul unui Dodge Charger, ce încerca să fenteze nişte urmăritori pe străzile din San Francisco, în Bullit, iar aia era în 1968).
Pe de altă parte, interioarele apartamentelor sunt tratate cu aceeaşi atenţie pentru detaliul revelator. Cel al şoferului e cufundat în întuneric şi conţine un uriaş geam ce separă holul de camera în care meştereşte la diverse dispozitive, geam ce poate fi confundat pentru o clipă (şi mai ales în acea lumină) cu o cameră de interogare de la o secţie de poliţie. Cel al eroinei (o tânără - jucată de Carey Mulligan - ce îşi aşteaptă soţul de după gratii, împreună cu copilul lor), deşi mai luminos, mai "la vedere", e înghesuit şi mai degrabă prost întreţinut - într-o scenă în care Gosling vorbeşte cu copilul, pe fundal se vede tavanul plin de igrasie. Toate aceste detalii ar fi complet redundante într-un film mainstream însă, într-un film semi-independent, o regie abilă le foloseşte ca să provoace puţin ochiul leneş sau blazat şi îl invită la corespondenţele de rigoare.
Astfel, acest hiper-rafinat thriller îi va dezamăgi crunt pe cei veniţi să caute cai-putere în stil Fast & Furious, însă e posibil să-i lase un pic cu buzele umflate şi pe cei veniţi să caute un film "greu", "de Cannes", unde a câştigat, în 2011, premiul pentru regie. Asta pentru că, aşa cum se întâmplă de multe ori în asemenea cazuri, în pofida distinsul său stil retro, nu există destul conţinut care să-l coaguleze. Şi aici nu mă refer neapărat la cusăturile narative la vedere (dragostea izbăvitoare a eroului pentru o fată inocentă şi copilul ei, o lovitură la care participă pentru a-i scoate din primejdie, răzbunarea morţii unui prieten vechi etc), ci mai ales la concepţia destul de dubioasă asupra violenţei. Nu excesele sunt neapărat o problemă, ci aerul glorificator care le învăluie. Într-o secvenţă, Gosling o sărută în ralanti pe Mulligan pentru ca mai apoi să explodeze într-o rafală de pumni şi picioare date în capul unui mafiot venit să-i spioneze - un act care aduce cu cel din Irreversible (de altfel, Refn a colaborat cu Gaspar Noe la secvenţele de "mutilare"). Ralanti-ul, lumina slabă, pasiunea sărutului reprezintă un contrapunct artificial pentru previzibilul şoc administrat pe urmă. Decorurile, dialogurile, actele de violenţă reţinută (precum cel care implică un ciocan şi un glonţ), feţele mafioţilor (printre care Ron Pearlman şi un Albert Brooks genial distribuit în rol de "brută manierată") erau, toate, suficiente pentru a întreţine efectul de ameninţare. Din momentul în care regia trece peste sugestie şi sare la o combinaţie grosolană de violenţă, între cea caricatural-stilată a lui Tarantino şi cea brutal-greţoasă a lui Noe, lucrurile devin cam şubrede. Iar în confruntarea finală dintre Gosling şi Brooks, fără brumă de suspans, tentativele de a compensa prin stil (prin montaj non-liniar temporal) devin doar disperate.
*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)