Cea de-a doua dezbatere din cadrul proiectului Cultura Activă a făcut ca spaţiul Centrului de Introspecţie Vizuală de pe strada Biserica Enei să fie aproape neîncăpător. Au fost prezenţi tineri artişti, studenţi, jurnalişti, dar şi reprezentanţi ai unor organizaţii precum Institutul Cultural Român, Uniunea Artiştilor Plastici şi ORDA.
Eram foarte curioasă să văd spre ce duce întâlnirea, cu atât mai mult cu cât ştiam că reia un subiect nu prea îndrăgit în domeniu. Şi mă mai incita ceva: cunoşteam Declaraţia Comună privind statutul creatorilor de artă şi artiştilor interpreţi în România semnată de către Ministerul Culturii şi o parte din organizaţiile profesionale în 1998, dar cunoşteam şi dorinţa artiştilor români de a îşi păstra statutul de angajaţi la stat, fapt demonstrat de un studiu din 2006 realizat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC) şi de reacţiile publice din 2008 la propunerea noilor norme metodologice de evaluare pentru instituţiile de spectacole. Iar miza Coaliţiei tocmai aceasta era: de a contribui la formarea unui cadru care să le permită să rămână independenţi, liber-profesionişti, fără a se angaja într-o structură publică şi să poată avea o viaţă decentă din ceea ce fac.
Aşadar, ce oferă artistul român societăţii, ce primeşte din partea acesteia şi ce aşteptări are? Invitaţii care au încercat să ofere un răspuns la această întrebare au fost: Cristina David (artist vizual), Cosmin Manolescu (coregraf şi preşedinte al Fundaţiei Gabriela Tudor), Carmen Marcu (Pro Vobis şi Asociatia ART Fusion), Vasile Ernu (scriitor) şi Rariţa Zbranca (Fundatia AltArt / Fabrica de pensule).
Prima observaţie, ca o mărturisire din partea participanţilor, a fost aceea că în România, ca artist independent, eşti pus în postura de cerşetor, ca şi cum banii pe care încerci să îi obţii nu se vor duce pe nimic. Sau, cu mai multă imaginaţie din partea finanţatorului, chiar în cea de hoţ, contestând chiar şi bugetul alocat pentru lucruri minore, cum ar fi diurna. În loc de susţinători ai artei, autorităţile se transformă într-o piedică pe care unii mai încearcă să o depăşească, alţii pur şi simplu evită să o întâlnească. După experienţe negative cu instituţiile din cultură, unii artişti au decis să nu mai colaboreze cu acestea, rezumându-se la invitaţiile primite din străinătate şi la fee-urile de artist.
De ce are nevoie un artist pentru ca arta lui să ajungă la public? (pentru că aceasta este miza) Plecând de la Manifestul cărţii, un text pe care l-a scris şi care a provocat multă vâlvă, Vasile Ernu a deconstruit sistemul în câteva elemente esenţiale: infrastructură, bani şi public. Pentru a prezenta o creaţie artistică - indiferent că vorbim de carte, artă plastică, spectacol de teatru, dans sau film - un artist are nevoie în primul rând de infrastructură: librării, biblioteci, galerii, muzee, teatre, săli de cinema, centre culturale, spaţii-gazdă. Dacă opera rămâne pe masa scriitorului sau în sala de repetiţie ea nu are nicio valoare socială, e ca şi cum nu ar exista. Dacă acest lucru este mai puţin important în Bucureşti sau în oraşele mari, unde oferta culturală este bogată, provincia cunoaşte o altă realitate din punct de vedere al infrastructurii. Există tineri în România care nu au intrat niciodată într-o sală de cinema, de teatru sau într-o librărie. Cum pot ei să ştie să se comporte în astfel de situaţii, să caute o carte, să înţeleagă de ce sunt bune toate acestea? Iar dacă statul nu ia măsuri, rezultatele pe termen mediu şi lung vor fi dezastruoase! Ceea ce consideră Vasile Ernu că statul nu a înţeles este că un tip de infrastructură determină un tip de societate!
Pentru a crea şi a-şi face cunoscută opera, artistul mai are nevoie şi de bani. Petru Lucaci, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România, prezent în public, a făcut o observaţie interesantă: artistul plastic este singura profesie care îşi plăteşte obligatoriu locul de muncă - prin materialele pe care le achiziţionează şi prin atelierul pe care îl închiriază. Discutând despre resursele financiare, cei prezenţi au amintit că una dintre dificultăţi în România este aceea că fondurile publice nu numai că sunt puţine şi dificil de accesat, dar se şi acordă pentru numai câteva luni din an (ca un exemplu pozitiv, AFCN a pregătit pentru 2012 un program care permite proiecte de 9 luni efective de lucru). Programele multianuale, cu excepţia Programului Cantemir - sistat pe componenta de finanţare de proiecte în 2011 - nu sunt finanţate. Cu alte cuvinte, te priveşte ce faci în lunile geroase! Cristina David a oferit un exemplu din Norvegia, unde a absolvit un Masterat şi unde uniunea artiştilor oferă 25 de burse anual tinerilor artişti, pe durata a trei ani, pentru a-i sprijini şi încuraja.
Nu în ultimul rând, artistul are nevoie de public - dacă acesta nu există, creativitatea este degeaba! Iar în acest moment, în România, publicul lipseşte din majoritatea ecuaţiilor instituţionale. El este neglijat de programa şcolară, unde politica culturală şi cea educaţională nu se întâlnesc la aceeaşi masă, dar şi de instituţiile care în cea mai mare parte nu au gândit niciun program educaţional pentru copii şi adolescenţi. Ori consumul cultural este în primul rând corelat cu educaţia: dacă nu avem tineri educaţi, nu vom avea cititori, spectatori, vizitatori.
Pentru a avea un popor civilizat, e nevoie de cultură. Iar această cultură e produsă de artişti! Niciunul dintre participanţii la dezbatere nu s-a poziţionat în paradigma statului-părinte protector, iar ei, artiştii - copiii care trebuie răsfăţaţi. Dar este de datoria statului să ofere un cadru în care ei să poată activa: infrastructură, educaţie, cadru legislativ, pârghii financiare.
Cosmin Manolescu, manager cultural şi coregraf, a adus în discuţie un studiu elaborat sub egida Parlamentului European, The Status of Artists in Europe în 2006, unde sunt prezentate soluţiile adoptate alte ţări precum Franţa, Germania, Belgia sau Italia, ţinând cont de particularităţile artiştilor în probleme de sănătate (dansatorii, artiştii de circ, balerinii au probleme specifice de sănătate provocate de natura muncii lor), de perioadă de muncă (unde nu întotdeauna este continuă şi nu întotdeauna coincide cu vârsta de pensionare a altor profesii), sau de nevoile unui anumit tip de finanţare (cum este cazul fondului de solidaritate din Germania). Apoi s-a discutat pe marginea unui alt studiu realizat de Fundaţia Culturală Europeană şi axat pe ţările din centrul şi estul Europei, The Position of Cultural Workers in Creative Industries. The south-eastern European perspective, unde România apare ca neavând niciun fel de facilităţi, nici la nivel social, nici la nivelul taxelor, nici în caz de şomaj şi nici pentru pensie. România se află pe poziţie similară cu Moldova şi Albania. Este adevărat că studiile sunt din 2006, dar asta nu ne avantajează în niciun fel. Aşa cum a sesizat preşedintele UAP, Petru Lucaci, la finalul unei cariere, artistul se pensionează echivalent cu muncitorul necalificat. Uniunile de creaţie acordă nişte beneficii, dar exclusiv membrilor. S-a ridicat problema că această calitate validare a valorii unui artist, pe care o are UAP, ar putea fi completată sau rediscutată prin prisma responsabilităţii pe care o are faţă de toţi artiştii vizuali, mai ales în contextul în care intră în dialog cu autorităţile publice ca for "reprezentativ".
În acest sens, Petru Lucaci a adus în discuţie demersurile pe care Uniunea le-a făcut în Parlament în 2009 pentru un statut al artiştilor. De atunci propunerea pare să se dezbată. Deşi nu au consultat niciun alt organism de reprezentare a artiştilor, prin reprezentantul ei, Uniunea s-a arătat interesată să reia discuţia împreună cu Coaliţia Sectorului Cultural Independent.
Dezbaterea a decurs apoi în direcţia sublinierii altor probleme care privesc condiţia artistului: nerecunoaşterea unor categorii de artişti pentru care există pregătire în şcoli de artă, lipsa transparenţei pentru fondurile disponibile la nivel local (despre care Vasile Ernu spunea că în general sunt structuri care nu au nicio viziune asupra lucrurilor şi a banilor publici pe care îi administrează), despre înţelegerea preponderentă a culturii drept patrimoniu, sufocând uneori inovaţia şi creaţia artistică, despre (încă!) lipsa managerilor culturali, despre tendinţa de manelizare a culturii tocmai pentru că publicul nu este educat iar artiştii nesusţinuţi, instituţiile de cultură care se încăpăţânează să rămână dinozauri, deşi legea le permite să se flexibilizeze ş.a.m.d. Spre final, întrebaţi de ce totuşi continuă să fie artişti în România, participanţii s-au mai relaxat. Au amintit în primul rând publicul, pentru care fac ceea ce fac, dar şi prezenţa României în Uniunea Europeană, care le permite să călătorească şi le deschide mult oportunităţile de colaborare.
Aşadar, ce ne diferenţiază de alte ţări? De ce e mai uşor pentru un artist plastic sau un coregraf să lucreze în străinătate? Simplu: pentru că nu există birocraţie excesivă, pentru că procesele sunt extrem de transparente şi între autoritate şi artist există o relaţie de încredere.
Asta mă duce la un gând mai vechi şi anume că arta şi cultura românească nu suferă din lipsă de artişti talentaţi, ci din cea a unui sistem coerent în care ei să funcţioneze.
Şi în loc de final:
Romania / www.culturalpolicies.net
"General legislation applies in this field. There are no specific social security schemes for the cultural sector in Romania.
There are no current trends towards a more flexible employment policy, since security of employment is still seen as a priority for both policymakers and stakeholders in general. However, the system of salaries for civil servants and employees in the public cultural sector is completely unified and standardised. Collective labour agreements are regularly used when negotiating contracts with state-run cultural institutions."
Foto: Daniela Palimariu (www.danielapalimariu.ro)