După dans, ce rămâne? După mâini, după pământ, după ochi, după scaune, după riduri şi după orbire, ce rămâne? După tineri, bătrâni, scheletici, forţoşi, după abdomene, sâni şi lacrimi? După moarte, ce mai rămâne?
Descoperind repede că nu mai avea nimic de inventat în dans, Pina s-a decis să-l trăiască fără să mai aibă vreo aşteptare. N-a fost deloc un fenomen, ci doar doi paşi în plus şi-o mişcare curgătoare dinspre un ochi spre genunchiul drept. Pe traseu, a convins şi pe alţii să se lase trăiţi. Dansaţi!
Pina Bausch a murit în timp ce Wim Wenders lucra la documentarul despre ea. Regizorul a vrut să renunţe, dar a fost convins de dansatorii Pinei să continue. Fractura emoţională produsă de dispariţia protagonistei se vede şi se simte în film. Îl traversează un fir trist, contorsionat de zâmbetele de la început şi de la sfârşit. Pina nu mai este, ne-a rămas dansul. Practic ne-am ales fix cu cât şi-a dorit ea să ne rămână.
Pina, în 3D, nu mi-a părut o realizare cinematografică excepţională. Făcut parcă din episoade legate cu forţa, devenit previzibil la un moment dat, în succesiunea dans-interviu-dans-poveste, filmul a curs cuminte. Dansul din film m-a mişcat însă într-un fel în care nu mai fusesem mişcat de la secvenţa de final din Hable con ella, când, deloc întâmplător, mişcările erau de inspiraţie "pineiană". Câteva îndemnuri umane şi o speranţă atârnată pe o creastă de deal austeră şi gri.
Dansul e despre suferinţă, despre iubire, despre bărbat, femeie, copil, nebun, bătrân, bun, ură şi iertare. E despre noi. Te uiţi şi începi să-ţi dansezi în minte propria versiune a durerii sau a bucuriei, te mişti în ritmul tău în care te descoperi mai gol şi mai adevărat decât ai avut curajul să o faci înainte de primele acorduri.
În Pina se dansează într-un fel în care ai doar două variante: eşti sedus, sau dezgustat. După ruşinea (e părerea mea şi nu ţin să mi se dea dreptate) cu Black Swan, dansul s-a reabilitat cinematografic cu documentarul artistic al lui Wenders. S-a umplut de viaţă şi m-a umplut de emoţii contradictorii, cu un estetism al trupurilor care face toţi banii în film. De la zvelte şi pline de muşchi, la forme rubensiene şi riduri vizibile, corpurile care dansează pe ecran îţi povestesc despre omenire şi umanitate cu o tandreţe rar întâlnită. Nu perfecţiunea e căutată în coregrafiile Pinei, ci adevărul. Iar adevărul e că totul e efemer, dar dansul poate trăi o clipă în plus faţă de noi.
Descoperind repede că nu mai avea nimic de inventat în dans, Pina s-a decis să-l trăiască fără să mai aibă vreo aşteptare. N-a fost deloc un fenomen, ci doar doi paşi în plus şi-o mişcare curgătoare dinspre un ochi spre genunchiul drept. Pe traseu, a convins şi pe alţii să se lase trăiţi. Dansaţi!
Pina Bausch a murit în timp ce Wim Wenders lucra la documentarul despre ea. Regizorul a vrut să renunţe, dar a fost convins de dansatorii Pinei să continue. Fractura emoţională produsă de dispariţia protagonistei se vede şi se simte în film. Îl traversează un fir trist, contorsionat de zâmbetele de la început şi de la sfârşit. Pina nu mai este, ne-a rămas dansul. Practic ne-am ales fix cu cât şi-a dorit ea să ne rămână.
Pina, în 3D, nu mi-a părut o realizare cinematografică excepţională. Făcut parcă din episoade legate cu forţa, devenit previzibil la un moment dat, în succesiunea dans-interviu-dans-poveste, filmul a curs cuminte. Dansul din film m-a mişcat însă într-un fel în care nu mai fusesem mişcat de la secvenţa de final din Hable con ella, când, deloc întâmplător, mişcările erau de inspiraţie "pineiană". Câteva îndemnuri umane şi o speranţă atârnată pe o creastă de deal austeră şi gri.
Dansul e despre suferinţă, despre iubire, despre bărbat, femeie, copil, nebun, bătrân, bun, ură şi iertare. E despre noi. Te uiţi şi începi să-ţi dansezi în minte propria versiune a durerii sau a bucuriei, te mişti în ritmul tău în care te descoperi mai gol şi mai adevărat decât ai avut curajul să o faci înainte de primele acorduri.
În Pina se dansează într-un fel în care ai doar două variante: eşti sedus, sau dezgustat. După ruşinea (e părerea mea şi nu ţin să mi se dea dreptate) cu Black Swan, dansul s-a reabilitat cinematografic cu documentarul artistic al lui Wenders. S-a umplut de viaţă şi m-a umplut de emoţii contradictorii, cu un estetism al trupurilor care face toţi banii în film. De la zvelte şi pline de muşchi, la forme rubensiene şi riduri vizibile, corpurile care dansează pe ecran îţi povestesc despre omenire şi umanitate cu o tandreţe rar întâlnită. Nu perfecţiunea e căutată în coregrafiile Pinei, ci adevărul. Iar adevărul e că totul e efemer, dar dansul poate trăi o clipă în plus faţă de noi.